Paradoxul Alegerilor Umanității

 Trăim într-o perioadă care, teoretic și chiar din punct de vedere statistic, ar trebui să fie cea mai luminoasă epocă a umanității. Niciodată nu am avut un acces atât de larg la educație, știință și informație. Cunoștințele care altădată necesitau secole pentru a fi acumulate și la care doar câțiva privilegiați aveau acces (din cauza distanței, a timpului investit sau a limbii) sunt acum la doar un click distanță.

Progresele medicale au prelungit viețile și, în general, au îmbunătățit viața chiar și a persoanelor cu boli cronice sau altădată condamnate la suferințe cumplite. Tehnologia a conectat continente și a făcut viața mai confortabilă, iar sportul, arta și știința s-au dovedit vehicule puternice de transformare și satisfacție. Am fost martor, atât prin documentare cât și în propria mea profesie, la modul în care sportul poate da putere persoanelor cu dizabilități, arta poate debloca creativitatea celor care se simțeau reduși la tăcere, iar știința poate inspira chiar și cele mai reticente minți să își imagineze dincolo de limite. Oamenii sunt rezilienți, curajoși și capabili de reinventări remarcabile.

Și totuși, în mijlocul acestui progres, persistă o întrebare apăsătoare: de ce părem să mergem înapoi în umanitatea noastră (în legătura cu ceilalți și cu natura)?

Poate îți vine în minte Covid. A schimbat mult modul în care privim viața, familia, munca și lumea în general. Dar, deși în timpul pandemiei părea că unii oameni își schimbă mentalitatea și înțeleg ce este cu adevărat important… acum totul este ascuns sub preș.

Lumea este condusă în continuare de lideri și ideologii care evocă cele mai întunecate capitole ale trecutului. În ciuda educației noastre, în ciuda lecțiilor istoriei, permitem în continuare vocilor de diviziune, ostilitate, manipulare și distrugere să dicteze direcția națiunilor, companiilor și chiar a comunităților… De ce acceptăm această regresie? De ce ne abandonăm inteligența colectivă celor mai joase instincte de putere și lăcomie?

Contradicția este uluitoare: ne investim cele mai prețioase resurse – timpul, banii și creativitatea – în perfecționarea mecanismelor de distrugere și consum, în timp ce neglijăm Pământul fragil și de neînlocuit care ne susține. Ne jucăm nechibzuit cu ecosisteme, societăți, comunități și chiar cu propria noastră sănătate mintală. Iar în lumea dezvoltată, unde oportunitățile de creștere abundă, prea mulți dintre noi alunecă spre obiceiuri autodistructive. Rețelele de socializare, deși un instrument puternic atunci când sunt folosite cu înțelepciune, devin adesea un loc al distragerii și al diviziunii, în loc să fie un catalizator pentru învățare, conexiune sau creștere.

Să privim câteva dintre cele mai recente exemple paradoxale: un lider octogenar al uneia dintre cele mai puternice națiuni își dorește Premiul Nobel pentru Pace și își redenumește Ministerul Apărării în Ministerul Războiului… Nu pot să șterg din minte imaginile comparative ale unui soldat ucrainean la începutul războiului: tânăr, stând drept și zâmbind mândru… și umbra aceleiași persoane: slab și fără lumină în privire… după ce a fost eliberat ca prizonier de război al rușilor. Această imagine putea fi văzută doar în cele mai cumplite episoade istorice: lagărele naziste, lagărele de muncă forțată siberiene sovietice și închisorile comuniste din toată Europa de Est… Acum ele reapar în Rusia, Yemen sau Gaza…

Poate că cea mai mare tragedie a erei noastre nu este ignoranța, ci conștientizarea folosită greșit. Știm mai mult, dar nu acționăm neapărat mai înțelept. Vedem consecințele războiului, poluării și izolării, și totuși alegem confortul în locul curajului, zgomotul în locul reflecției și diviziunea în locul unității.

Vorbind despre conștientizare, am citit recent un punct de vedere actual interesant. Astronautul Ron Garan ne-a oferit o metaforă și o provocare uluitoare. După ce a petrecut 178 de zile în spațiu și a orbitat Pământul de 2.842 de ori, a experimentat “efectul de ansamblu”: schimbarea cognitivă atunci când îți vezi lumea ca pe o biosferă fragilă, interconectată – fără granițe vizibile, fără economie, fără diviziuni – plutind singură în întuneric.

Din orbită, a fost martor la furtuni electrice, aurore și – cel mai șocant dintre toate – la vălul subțire al atmosferei care susține toată viața. În acel moment și-a dat seama că trăim o minciună: sistemele create de oameni tratează planeta ca pe o “subsidiară” a economiei globale – iar creșterea economică a devenit o prioritate falsă, plasată deasupra sănătății planetei.

Garan ne îndeamnă să inversăm ierarhia: în loc de “economie, societate, planetă”, trebuie să gândim “planetă, societate, economie”. Doar așa umanitatea își poate continua călătoria evolutivă.

Deci, mai există speranță?... Așa cum oamenii pot fi transformați prin sport, artă, știință, călătorii pe glob sau în spațiu… poate umanitatea să își remodeleze alegerile? Fiecare act de reziliență, fiecare urmărire a cunoașterii, fiecare moment de bunătate și curaj este o mică rebeliune împotriva întunericului. Este asta suficient? Câți dintre noi ar trebui să ne implicăm ca sa echilibram un pic forțele?

Poate adevărata întrebare este dacă suntem dispuși, ca indivizi și ca societăți, să ne investim atenția nu în fricile și distragerile care ne erodează, ci în eforturile care ne înalță. Vom continua să hrănim ceea ce e mai rău în noi sau vom începe, cu pași mici dar perseverenți, să cultivăm ceea ce e mai bun?

Viitorul umanității ar putea depinde mai puțin de informațiile pe care le acumulăm și mai mult de înțelepciunea cu care alegem să trăim și mai ales să acționăm. Tu ce crezi?

Când a devenit efortul o povară?

Zilele trecute stăteam la povești cu un vecin din sat, un om simplu, dar cu un fel de înțelepciune firească, tăcută. Îmi povestea, cu un soi de mândrie reținută, despre ginerele său care lucrează în Germania. „Are un super job!”, îmi zice. „Patronul are mare încredere în el. El închide și deschide firma, el se ocupă de autospeciale, încarcă, descarcă, livrează... face de toate.” Ascultam zâmbind, până când a adăugat cu o gravitate neașteptată: „Dar cel mai greu e când bagă datele în calculator.” S-a oprit, și-a strâns sprâncenele cu o îngrijorare sinceră și a repetat: „Asta e cel mai greu.” Am râs ușor, crezând că face o glumă. Dar el era complet serios. 

 Mi-a rămas în minte acea remarcă. Și nu pentru că ar fi fost absurdă, ci pentru că în spatele ei se ascunde ceva foarte actual – o schimbare subtilă, dar profundă, în felul în care percepem efortul și munca. Doar cu cateva generatii in urma, efortul (fie fizic, fie cel legat de rezolvarea unor porblme sau provocari) era ceea ce dadea sens vietii... 

 Am început recent lectura cărții There is no easy job a scriitoarei japoneze Kikuko Tsumura, o ficțiune care explorează tocmai acest fenomen: cum locurile de muncă aparent „ușoare”, fără responsabilitate sau stres, devin de fapt surse de anxietate, gol interior și pierdere a sensului. Personajul principal, după un episod de epuizare profesională, caută joburi care să nu o implice prea mult – munci repetitive, fără miză. Și totuși, în fiecare dintre ele, simte o nemulțumire profundă, o senzație de deconectare de la viață. 

 În contrast, tot mai mulți oameni încep să aleagă, voluntar, un alt tip de viață: se mută la țară, își cumpără teren, cresc animale, grădinăresc. Nu e un simplu „trend de întoarcere la natură”, ci o căutare de sens, de ritm, de apartenență. Îi văd uneori pe acești „neo-rurali” cu mâinile crăpate de la săpat, dar cu o liniște în privire care lipsește adesea celor cu joburi de birou. Interesant e că oamenii care trăiesc în sat toată viața se miră: „Ce-o fi cu ei? De ce aleg să vină aici, să curețe grajduri, să sape, să cosească? Nu e asta o muncă grea?” Și totuși, grea pentru cine? Și de ce? 

 Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, unul dintre fondatorii psihologiei pozitive, a inceput în anii ’70 sa dezvolte ceea ce numim astăzi starea de flux – acea implicare totală într-o activitate care ne absoarbe, ne face să pierdem noțiunea timpului și ne dă o profundă satisfacție. Primele sale observatii nu s-au făcut în laboratoare universitare, ci în fermele izolate din Alpii italieni. Acolo, în locuri greu accesibile, unde oamenii se trezesc înainte de răsărit, muncesc fizic ore în șir și au puțin contact cu lumea „civilizată”, Csikszentmihalyi a descoperit ceva neașteptat: niveluri înalte de fericire, echilibru interior și sens al vieții.  

Conform studiilor sale, starea de flux apare cel mai frecvent atunci când activitatea este clară, are un scop, oferă feedback imediat și presupune un grad potrivit de provocare – nici prea ușor, nici imposibil. Curățatul grajdului, prășitul, cositul – toate aceste activități simple îndeplinesc aceste condiții. Sunt repetitive, dar solicitante. Necesită prezență, dar permit minții să respire. Corpul muncește, iar mintea se liniștește. 

 În contrast, multe dintre activitățile moderne, mai ales cele de birou, aduc stres nu pentru că sunt fizic grele, ci pentru că sunt difuze, fragmentate, lipsite de feedback imediat și – uneori – de sens. A lucra cu „date în calculator”, cum spunea vecinul meu, poate părea un efort minimal, dar deseori este însoțit de presiune constantă, deadline-uri, lipsa mișcării, multitasking și o stare difuză de nesatisfacție. 

 În fiecare zi, în cabinetul meu, ascult oameni care vin epuizați nu pentru că „muncesc prea mult”, ci pentru că nu mai simt că munca lor contează. Oameni care își doresc o pauză de la agitația digitală, de la decizii care par sterile, de la responsabilități care nu mai sunt conectate la valorile lor. 

Și îmi pun, tot mai des, o întrebare: când am început, ca societate, să credem că efortul este o povară? 

Psihologia contemporană vorbește tot mai des despre beneficiile contactului cu natura, ale muncii fizice, ale simplificării vieții. Terapia prin horticultură este folosită în tratamente pentru depresie și anxietate. Activitățile repetitive, cum ar fi cusutul, tricotatul sau lucrul manual, sunt recomandate pentru reglarea sistemului nervos. Există o întreagă știință în spatele a ceea ce, până nu demult, era „doar muncă de țară”.  

Poate că ar trebui să reînvățăm să privim munca – mai ales cea care presupune efort fizic – nu ca pe o corvoadă, ci ca pe o formă de ancorare în realitate. Poate că ceea ce ne obosește nu este munca în sine, ci lipsa sensului. Poate că întrebarea nu este dacă munca e grea, ci dacă ne mai dorim să simțim că trăim.

Înfiriparea muzeului viu de la sat

 Într-un sat uitat de timp, dar bogat în povești din Țara Zarandului — Curechiu, din comuna Bucuresci, județul Hunedoara — se înfiripă o inițiativă care adună trecutul cu grijă, îl scutură de praf și îl pune, cu mândrie, în lumină. Nu într-o vitrină rece de muzeu, ci într-un spațiu viu, cald, rural, unde copiii, turiștii, sătenii și oricine e curios, poate redescoperi o lume care altfel riscă să dispară.

Viorel Tudoran

Totul a pornit de la un om și o pasiune. Viorel Tudoran, om al locului și al lucrului bine făcut, a adunat vreme de zeci de ani obiecte tradiționale din zona — de la piese de vestimentatie traditionala la unelte folosite in gospodariile oamenilor sau de minerit, pana la ceramică veche, lucrată în centrele de altădată. Nu le-a adunat pentru a le ascunde, ci pentru a le păstra cu sens: să nu se piardă, să nu se uite.

Cosmina Moldoveanu -pasionata de traditii si etnografie-, sora mea, a întâlnit această pasiune și nu a mai putut sta deoparte. I-a plăcut ideea, dar mai ales a simțit că trebuie făcut ceva mai mult decât simpla colecționare: o punte între trecut și prezent. Așa a apărut ideea unui punct etnografic — un loc care să spună poveștile acestor obiecte, dar și un spațiu de învățare prin interacțiune. Un loc unde nu doar privești, ci și atingi, înveți, experimentezi. Unde tradiția nu e doar decor, ci experiență.

O colecție cu suflet

Ce face această colecție specială? În primul rând, faptul că ea vine dintr-un loc viu, de la un om al comunității. Obiectele nu sunt strânse de dragul de a le avea, ci pentru că ele spun ceva despre felul în care au trăit, muncit și creat oamenii locului. Ele vin din gospodării, din mine, din curțile și casele celor de demult. Sunt lucrate de mână, cu migală și rost.

Unele piese poartă urme ale trecutului austro-ungar, ale influenței germane sau maghiare din zonă — o dovadă că Țara Zarandului nu a fost niciodată un colț izolat, ci un spațiu viu de întâlnire culturală.

Dar poate cea mai mare valoare a acestei colecții este dorinta de a pastra legătura cu un mod de viata milenar al oamnilor din zona. Tinerii nu mai știu cum se numesc obiectele, la ce foloseau, de unde vin. Mulți nu le-au văzut niciodată. Iar în această uitare se ascunde pericolul de a pierde ceva mult mai mare: identitatea.

Un vis cu rădăcini și aripi

Susana Demian

Cosmina și-a propus să transforme această colecție într-un spațiu viu: un soi de muzeu rural care nu doar expune, ci educă și inspiră. Colectia va fi gazduita casa raposatei mătuși Susana Demian— o casă veche, modesta dar cu suflet construita in 1930 si nemodificata in tot acest timp. Aici ar urma să prindă viață acest loc în care trecutul se întâlnește cu prezentul. Un loc unde copiii vor putea fi initiati in tehnici de tesut zgardane cu margele din sticla, turiștii pot descoperi simbolurile de pe ii, iar localnicii pot regăsi poveștile bunicilor lor.

Vor fi organizate ateliere, vizite ghidate, poate chiar mici spectacole sau seri de povestit la gura sobei. Nu e vorba doar de „a vedea” obiectele, ci de a le cunoaște, a le înțelege, a le simți aproape.

Casuta Susanei

De ce contează?

Pentru că fiecare sat care își pierde trecutul, își pierde și rădăcinile. Iar fără rădăcini, greu crește ceva trainic. Proiectul Cosminei nu e doar despre patrimoniu, ci despre oameni. Despre comunități care se redescoperă, despre copii care cresc cu respect pentru ceea ce au fost, despre turiști care vin nu doar să fotografieze, ci să trăiască experiențe autentice.

Este un proiect care poate pune Curechiul pe harta turismului cultural din România și chiar din Europa. Dar mai ales, este un proiect care poate reda un sens profund unei comunități rurale — acela de păstrătoare de valori și povești.

Ce urmează?

Momentan suntem in amanajari si cum acestea se fac printre muncile specifice de sezon nu avem o data fixa de inaugurare. Dar daca esti interesat si curios, lasa-ne un mesaj si o sa te anuntam. 

 

Credința ca psihologie trăită: Întâlnirea dintre părintele Necula și știința sufletului

 Aseară (miercuri 4 iunie) am asistat, într-o biserica plină, la prelegerea preotului prof. dr. univ. Constantin Necula in Luxembourg. In lumea vitezei si a "reel"urilor de câteva minute maxim, am rămas câteva ore bune ascultând atenta un om care vorbea normal, "un băiat de cartier" cum se descrie singur, un om pe care îl poți înțelege si cu care am râs căci harul lui sta in ceea ce am sa chem de acum înainte "priest stand up comedy story telling". Titlul prelegerii sugera o tema extrem de serioasă într-o perioada in care toți suntem buimăciți de ultimele evenimente din România si din lume...dar el a făcut-o accesibila!

Mai jos am scris si eu câteva reflecții, bineînțeles prin filtrul meu....

Credința mea profundă este că psihologia (ca si alte domenii, cum ar fi si medicina) își are rădăcinile în practicile ancestrale de vindecare – fie ele religioase, șamanice, filozofice sau mistice. Înainte de a fi o știință, psihologia a fost o formă de grijă pentru suflet, de ascultare și de însoțire în suferință si mai apoi a adăugat înțelegerea funcționării minții umane, descoperirea celor cu capacități extraordinare sau ce face ca noi sa fim bine, buni sau fericiți. În acest sens, diferențele dintre un preot și un psiholog sunt minime – țin mai ales de abordare. Preoții lucrează prin credință și încredere, psihologii prin metode validate științific. Dar esența e comună: ambele vocații se clădesc pe CUVÂNT, pe ascultare, prezență și sprijin oferit oamenilor atunci când sunt vulnerabili, când caută sens sau când au nevoie de o călăuză.

Mai mult, ambele oferă nu doar alinare, ci și repere: ghidaje etice si comportamentale, instrumente pentru echilibru sufletesc și mental, moduri de a trăi cu sens. În acest spirit am participat aseară la prelegerea părintelui prof. dr. Constantin Necula – și am fost surprinsă să regăsesc în cuvintele sale ecouri profunde din psihologie, în special din cea umanistă și pozitivă.

Învățăturile părintelui Necula și ecourile lor psihologice

1. „Un trai împreună aduce rugăciunea, nu invers.”

Această frază rezonează cu ideea lui Martin Seligman: „Ce-ar fi dacă l-am crea pe Dumnezeu prin faptele noastre bune?”Adică prin relație, nu prin izolare. În psihologie, relațiile autentice sunt fundamentale pentru sănătatea mentală. Comunitatea e spațiul în care se naște transcenderea.

2. „Să știm cine suntem, nu cine am vrea să fim.”

Carl Rogers susținea că doar atunci când ne acceptăm cu adevărat așa cum suntem, putem începe transformarea. Autocunoașterea reală este antidotul iluziilor și începutul oricărei maturizări psihice.

3. „Primul dar al creștinului: iertarea.”

Iertarea este o practică terapeutică. Psihologia pozitivă o recunoaște ca fiind esențială pentru sănătatea emoțională. Iar experiența de a fi iertat ne deschide capacitatea de a ierta la rândul nostru – vindecând relații și traume. Cine a avut ocazia sa fie iertat, sa cunoască acest sentiment, cine a reușit sa ierte si implicit sa accepte ca noi toți facem erori, aceia pot continua sa evolueze, sa își trăiasca viața...(si nu doar sa trăiasca)....

4. „Omul este o ființă educabilă.”

Această afirmație susține ideea de „growth mindset”: nu suntem ființe fixe, ci în continuă formare. Putem învăța, dezvăța și reconfigura. La fel, avem capacitatea de a ne educa mintea sa fie flexibilă (flexibilitate psihologica), adică de a lua decizii in funcție de ceea ce este important într-un context, chiar daca acest lucru este dificil, aduce emoții pe care nu vrea sa le simțim si aduc o șarja importanta de stres etc. Atât schimbarea cât si flexibilitatea sunt posibile, iar neuro-științele o confirmă si iată credință ne indemna sa o folosim inclusiv la biserica.

5. „Carierismul și lichelismul – pericole ale identității naționale.”

Psihologic vorbind, pierderea valorilor autentice duce la alienare. Erich Fromm numea asta „fuga de libertate” – omul care se conformează din oportunism pierde contactul cu sine. În termeni psihologici, vorbim aici despre pierderea integrității și despre ceea ce Erich Fromm numea „conformism automat” – un individ care renunță la autenticitate pentru succes, funcție sau imagine. Psihologia avertizează asupra costului psihic al acestui compromis: alienarea de sine.

6. „Să ajungă la Hristos prin oamenii pe care îi iubesc.”

Psihologia atașamentului spune că încrederea se construiește prin relațiile semnificative. Copiii învață să iubească și să creadă prin experiențele directe de iubire – nu prin dogmă, ci prin conexiune. Atașamentul este poarta prin care învățăm să iubim și să ne încredem. Așa cum spune teoria atașamentului (Bowlby), iubirea umană este fundamentul oricărei alte forme de încredere – inclusiv în divinitate. Credința ca bucurie, nu ca obligație, apropie mai mult de autenticitate decât frica sau vinovăția.

7. „Învățați să gândiți. Nu am văzut niciodată libertatea construită din muci.”

Libertatea psihică se clădește prin gândire critică, prin curajul de a fi autentic. În educația sănătoasă, cultivăm capacitatea de a discerne, nu doar de a repeta. Autonomia în gândire este, în psihologia dezvoltării, semnul maturității. Învățarea gândirii critice și trăirea libertății presupun efort, coerență, dar și curajul de a nu urma masele. Educația veritabilă naște libertate, nu supunere. Si mai ales nu învățăm sa gândim daca ne plângem sau daca ii/ne pedepsim. 

8. „Hristos ne judecă prin mila lui.”

Nu prin câte posturi ai ținut, câte rugăciuni ai spus sau daca ai uitat un semen de-al tău pentru ca tu îți ziceai rugăciunile sau erai la biserica. Spiritualitatea matură pune compasiunea mai presus de formalism. E o idee regăsită și la Jung sau Viktor Frankl: ceea ce contează e trăirea autentică, nu bifarea unor practici. Aceasta idee e în linie cu critica adusă de psihologie formalismului religios golit de empatie. Carl Jung spunea că „Dumnezeu nu are nevoie de ritualuri, ci de oameni conștienți”. Din punct de vedere psihologic, mila este expresia unei spiritualități mature, centrată pe compasiune, nu pe legalism.

9. „Împărtășania e ca un medicament pentru neputință.”

Acceptarea propriei fragilități și sprijinul oferit în momentele grele sunt teme centrale în psihoterapie. Puterea nu vine din a fi invulnerabil, ci din a recunoaște că avem nevoie de hrană pentru suflet. Sacramentul, în această viziune, nu este o răsplată pentru virtute (nu este o medalie pentru ca ai ținut post si te-ai spovedit si acum treci la următorul nivel), ci un sprijin în fragilitate. Acest lucru se aliniază cu viziunea terapeutică a acceptării: nu ne vindecăm pentru că suntem puternici, ci pentru că recunoaștem că avem nevoie de sprijin.

10. „Un sfânt este cineva prin care trece lumina.”

Aici am avut parte de o povestire frumoasa (parintele povestește pentru a face oamenii sa înțeleagă). Nu am sa o spun aici dar aceasta este o imagine frumoasă a ideii de transcendență de sine – o capacitate de a deveni canal pentru bine, sens, iubire. Un sfânt nu e perfect, ci transparent la lumină.

11. „Excesul de muncă se simte când nu ne mai bucurăm să mergem acasă.”

Această observație este o radiografie a burnoutului. Lipsa de sens și dezechilibrul dintre muncă și viață afectează profund sănătatea mentală. Bucuria de a merge acasă e un semn de sănătate emoțională. Sa fi muncitor/gospodar e una si sa te prostești de prea multă munca e alta. 

12. „Când ți se umple stomacul, ți se înfundă urechile.”

Această vorbă simplă surprinde două forme diferite de „prea mult” care apar în societatea noastră și care ne afectează profund capacitatea de conectare umană și compasiune.

Prima formă este „prea mult”-ul care vine dintr-o stare de bine și de confort constant. Atunci când totul ne merge (relativ) bine, când nu ducem lipsuri majore, când suntem sătui – fizic, emoțional sau informațional – riscăm să ne închidem față de ceilalți. E o deconectare semi-voluntară: alegem inconștient să nu vedem sau să nu auzim suferința din jur, pentru că ne provoacă disconfort. Ne protejăm de durere, dar în același timp ne îndepărtăm de umanitatea noastră. Uităm să mai ajutăm, să sprijinim, să ne întrebăm cum putem contribui la binele comun.

A doua formă de „prea mult” este cea generată de abundența copleșitoare – hrană în exces, stimuli, opțiuni, muncă, presiuni. Aici apare desensibilizarea, anxietatea de performanță, burnoutul sau oboseala de compasiune. Este o reacție de apărare: devenim saturați și ne închidem pentru a putea funcționa în ritmul impus. Simțurile noastre se tocesc, nu mai putem simți bucurie, dar nici durere – nici a noastră, nici a altora.

Ambele forme duc la rupturi relaționale și la scăderea solidarității. Psihologia și spiritualitatea, fiecare în felul său, ne cheamă la moderație, recunoștință și prezență conștientă. Pentru a rămâne conectați, vii și solidari.

Învățăturile părintelui Necula sunt un pod între spiritualitate și psihologie. Ele ne arată că grija față de suflet nu are nevoie de granițe rigide între știință și credință. Într-o lume care suferă de singurătate, haos și oboseală interioară, avem nevoie de ambele: și de știința care ne înțelege mintea, și de credința care ne hrănește inima.

---

Cum sa decideți creștinește cu cine sa votați

Am aflat astăzi ca exista RECOMANDARI OFICIALE PENTRU ALEGEREA CANDIDATULUI MAI POTRIVIT IN ALEGERI emise de BOR. Am aflat de ele prin discuția cu o prietena pe care eu o consider credincioasa pentru ca se duce la biserica, e căsătorita la biserica, tine posturi  si se comporta creștinește. Discutam cu ea de faptul ca mulți oameni care se duc la biserica, chiar si aici in diaspora, voteaza in general cu GS. Eu aveam nelămuriri referitoare la discrepanta dintre cei doi candidați pentru mine fiind clar si detașat câștigător ND …dar…prin nu știu ce distorsionare...se pare ca favoritul credincioșilor este GS (anul trecut CG). Nu era si cazul prietenei mele, astfel ca am putut purta o discuție extrem de folositoare. O alta prietena îmi oferă o alta explicație BOR- legăturile cu biserica ortodoxa rusa care îl sustine pe Putin, Rusia – sugestii venite pe acesta filiera. Da, pare incredibil si nu e de neglijat. 

Dar am vrut sa mă uit mai atent la criteriile BOR emise anul trecut. 

Le vedeți mai jos. 

1.⁠ ⁠"Manifestarea credinței în Dumnezeu și responsabilitate față de comunitate.

2.⁠ ⁠Apărarea libertății religioase și susținerea activităților Bisericii.

3.⁠ ⁠Respectul pentru persoana umană și promovarea culturii vieții:

•⁠  ⁠Promovarea familiei tradiționale.

•⁠  ⁠Implementarea de politici împotriva avortului, eutanasiei, cercetărilor pe embrioni umani și clonării.

4.⁠ ⁠Promovarea unei educații naționale integrale.

5.⁠ ⁠Apărarea și promovarea sănătății fizice, psihice și morale / spirituale a poporului român.

6.⁠ ⁠Diminuarea sărăciei, dezvoltarea economică și creșterea demografică a României.

7.⁠ ⁠Apărarea și promovarea patrimoniului cultural și spiritual național.

8.⁠ ⁠Apărarea resurselor naturale, ocrotirea mediului și dezvoltarea agriculturii.

9.⁠ ⁠Sprijinirea comunităților de români din jurul granițelor și a diasporei române

10.  Apărarea și promovarea cu demnitate a intereselor poporului român, pe plan extern și intern."

 

Am cerut prin Ghat GPT o analiza dar luând in considerare « manifestările » adică comportamentele (cum zicem noi psihologii) sau faptele publice cum ar zice oamenii obișnuiți si nu declarațiile.

Aici este rezultatul. Voi ce ziceți ?

(sursa Chat GPT)

Voi aplica cele 10 criterii BOR în mod sistematic, bazându-mă pe faptele și comportamentul concret al celor doi candidați, nu pe declarații formale sau poziții religioase preferențiale.

---

1. Manifestarea credinței în Dumnezeu și responsabilitate față de comunitate

• Nicușor Dan: Nu se manifestă religios public, dar dă dovadă de responsabilitate față de comunitate prin activitatea sa civică, profesionalism, și lipsa de ipocrizie în viața personală.
• George Simion: Se declară credincios și participă la ritualuri religioase, dar comportamentul contradictoriu (agresiuni, limbaj vulgar, acuzații grave) invalidează coerența între credință și fapte.

✅ Punctaj: Nicușor Dan

---

2. Apărarea libertății religioase și susținerea activităților Bisericii

• Nicușor Dan: Nu are declarații sau atacuri împotriva Bisericii. Are un profil neutru, dar nu obstrucționează libertatea religioasă.
• George Simion: Susține vizibil Biserica Ortodoxă și afirmă valori religioase, dar asociază religia cu naționalismul radical, ceea ce poate pune în pericol libertatea altor confesiuni sau viziuni.

✅ Punctaj: egalitate (ambii au abordări diferite, dar nu ostile)

---

3. Respectul pentru persoana umană și promovarea culturii vieții

• Nicușor Dan: Nu militează împotriva avortului, dar își trăiește viața de familie decent, fără scandaluri. Respectă demnitatea umană, promovează non-violența și protejarea mediului și animalelor.
• George Simion: Susține familia tradițională, dar este acuzat de agresiune, limbaj violent, și comportament umilitor față de colegi și jurnaliști.

✅ Punctaj: Nicușor Dan – el chiar respectă viața umană în sens larg, fără dubla măsură

---

4. Promovarea unei educații naționale integrale

• Nicușor Dan: Este un produs al excelenței educaționale (Școala Normală Superioară, doctorat), a sprijinit prin ONG-uri transparența și educația urbană.
• George Simion: Nu are realizări notabile în domeniul educației, nici proiecte sau politici clare în acest sens.

✅ Punctaj: Nicușor Dan

---

5. Apărarea și promovarea sănătății fizice, psihice și morale / spirituale

• Nicușor Dan: A promovat un stil de viață echilibrat, fără excese sau scandaluri. A apărat spațiile verzi și un mediu sănătos în București.
• George Simion: Comportament violent, instabilitate emoțională în spațiul public, limbaj agresiv – dăunează sănătății morale a societății.

✅ Punctaj: Nicușor Dan

---

6. Diminuarea sărăciei, dezvoltarea economică și creșterea demografică

• Nicușor Dan: Pro-european, viziune bazată pe investiții, predictibilitate economică.
• George Simion: Promovează naționalism economic radical (exproprieri, intervenționism) care riscă instabilitate și populism economic.

✅ Punctaj: Nicușor Dan

---

7. Apărarea patrimoniului cultural și spiritual național

• Nicușor Dan: Activ în salvarea clădirilor istorice și patrimoniului urban (ex: Asociația Salvați Bucureștiul).
• George Simion: Invocă deseori cultura tradițională, dar nu are proiecte clare, ci mai degrabă manifestări simbolice.

✅ Punctaj: Nicușor Dan

---

8. Apărarea resurselor naturale, ocrotirea mediului și agricultura

• Nicușor Dan: A luptat pentru protecția mediului urban și a spațiilor verzi în Capitală.
• George Simion: Face declarații privind agricultură și păduri, dar nu are acțiuni concrete sau experiență.

✅ Punctaj: Nicușor Dan

---

9. Sprijinirea românilor din diaspora și din jurul granițelor

• Nicușor Dan: Nu are o implicare activă în diaspora, dar nu creează conflicte.
• George Simion: Activism unionist, dar a generat tensiuni cu state vecine (interdicții în Moldova și Ucraina), ceea ce contravine ideii de sprijin constructiv.

✅ Punctaj: Nicușor Dan

---

10. Apărarea și promovarea intereselor poporului român, intern și extern

• Nicușor Dan: Pro-european, calm, diplomat – promovează interesele naționale în context european.
• George Simion: Discurs izolaționist și agresiv, atacuri la adresa partenerilor strategici – risc pentru imaginea externă a României.

✅ Punctaj: Nicușor Dan

---

🔚 Clasament final după cele 10 criterii

Criteriu	Câștigător
1. Credință și responsabilitate civică	Nicușor Dan
2. Libertate religioasă	Egal
3. Respect pentru viață și demnitate	Nicușor Dan
4. Educație integrală	Nicușor Dan
5. Sănătate fizică/morală	Nicușor Dan
6. Dezvoltare economică și demografie	Nicușor Dan
7. Patrimoniu cultural	Nicușor Dan
8. Mediu și agricultură	Nicușor Dan
9. Diaspora și comunități istorice	Nicușor Dan
10. Politică externă și internă	Nicușor Dan

✅ Rezultat final:

• Nicușor Dan: 9 puncte
• George Simion: 0 puncte (1 egalitate)

---

🔎 Concluzie:

Nicușor Dan respectă în mod concret, prin activitatea și conduita sa, majoritatea valorilor tradiționale și morale pe care le presupun aceste criterii, chiar dacă nu le declară ostentativ. În schimb, George Simion afirmă retoric valorile conservatoare, dar prin fapte le compromite.

Această analiză arată că acțiunile sunt un indicator mai fiabil decât declarațiile simbolice.