Despre conflicte (a doua parte)

De ce sa nu bagi capul in nisip ca strutul?

Asa cum am specificat in prima parte a articolului despre conflicte, ne aflam practic tot timpul intr-o relatie, fie ea cu noi insine, fie cu ceilalti, cu totii facand parte dintr-un sistem.

Ca urmare suntem tot timpul in situatia de a trai un conflict.

Conflictul interior (neglijat in prima parte) este in noi insine, este ca un dialog interior intre mine si mine. Intre mine si constiinta mea. Conflictul intern este greu observabil de persoanele din jurul nostru, exceptand cazurile in care conflictul interior ne deterioareaza atat de mult incat rabufnim si ne varsam frustrarile pe cei din jur, fie plangandu-ne tot timpul, fie facand rau gratuit, fie criticand tot ce misca sau atancand-i pe cei din jur etc. Conflictele interioare iau nastere atunci cand imaginea pe care o avem noi despre noi insine (cu nevoile, dorintele, valorile, scopurile si misiunea noastra de viata) este impiedicata sa se dezvolte de catre factori externi (persoane sau evenimente) sau chiar de catre factori interni (demonii interni). De cele mai multe ori cand dintr-un conflict intern castiga demonii, persoana va face ceea ce “trebuie” facut si nu ceea ce vrea cu adevarat. Astfel neputandu-si implini dorintele si scopurile cele mai profunde care sa ii completeze misunea in viata, va deveni insatisfacut de viata sau isi va “acoperi” nevoile nesatisfacute prin a-si concentra atentia asupra unei alte activitati, ignorandu-si propriul “eu“ profund.

O persoana care si-a rezolvat in mod pozitiv eventualele conflicte interne va spune ceea ce gandeste sau simte si va actiona in consecinta.

Conflictul extern/vizibil/cu ceilalti (despre aparitia caruia am explicat in prima parte) poate aparea si datorita unui conflict intern nerezolvat.

Conflictele interne nerezolvate ne pot pune multe piedici in viata in general si aici as vrea sa il citez pe Andrew Carnegie care spunea: "Niciodata sa nu negociezi cu cineva cand inca nu ai terminat de negociat cu tine insuti."

Cum reactioneaza oamenii in general in fata unui conflict (intern sau extern)?

De cele mai multe ori il ignora pretinzand pur si simplu ca nu exista. “Strategia” aplicata: “nu se merita efortul”. De cele mai multe ori aceasta “strategie” face ca situatia sa se inrautateasca.

O alta “strategie” este cea de a “lasa de la tine” in speranta ca data viitoare (in cazul in care va exista o data viitoare) va fi celalat care “va lasa de la el”. Si acest fel de a actiona duce in timp la agravarea conflictului si la alimentarea conflictelor interne.

NU exista o solutie ideala, o reteta care sa se potriveasca in fiecare situatie conflictuala. Ceea ce pot afirma cu tarie este ca metoda “capului in nisip” (respectiv primele doua atitudini enumeratte mai sus), statistic, duce la agravarea situatiei si este una dintre cele mai toxice comportamente. Spun toxic pentru ca ne otraveste viata si nu ne conduce la nimic bun, constructiv sau creativ.

Printre metodele care pot functiona la un moment dat, in funcite de situatie, enumerez: competitia (fiecare face in felul lui in speranta ca va fi cel mai bun si va castiga conflictul), compromisul (sau ajungerea la o intelegere prin mentinerea unei anumite balante intre renuntari si mentineri de pozitie), colaboararea (toata lumea se concentraza pe munca in comun, clarificand ne-intelegerile, redefinind anumite scopuri si dorinte, utilizand resursele comune de comun acord etc).

Asa cum spuneam, nu exista o metoda miraculoasa de rezolvare a unui conflict, dar exista diverse metode de management al conflictelor care sa duca la rezolvarea lor in mod efficient si productiv…dar despre asta intr-un articol viitor.

Te descurci doar cu instinctul matern?

Cu totii am auzit sau trait experinta in care o tanara mama, la maternitate, primind in brate noul ei nascut se gandeste: Doamne, ce mic este…cum am sa ma descurc cu el? Voi sti eu sa am grija de el? Etc. Bineinteles ca spitalele le dau mamelor liber sa plece acasa cu noii nascuti dupa cateva zile, fara instructiuni preliminare (aparent copiii nu se nasc cu instructiuni de utilizare !?) toata lumea fiind unanim de acord ca a creste un copil tine de instinctul matern. Este o idee universal valabila si nimeni pe pamant nu se indoieste de ea. Eu nu am copii. Recunosc, sunt vionavata! Fac parte din categoria persoanele fara copii care dau sfaturi celor cu copii. Nu, glumesc…incerc doar sa tin pasul cu toate prietenele sau cunostintele mele care au copii si care imi povestesc fel si fel de intamplari. In general cuplurile din ziua de astazi par sa aiba anumite probleme, specifice timpurilor in care traim, si in ceea ce priveste cresterea copiilor. De fapt ceea ce consideram insinct matern este un un sentiment pe care toti parintii il au, femei si barbati deopotriva. Este acel ceva ce ii face pe parinti (si aici ma refer la persoane normale din punct de vedere psihic) sa isi ocroteasca copiii. Cu totii in felul nostru ne dam silinta de a oferi ceea ce consideram a fi mai bun, mai bine, mai mult copiilor nostri. Ceea ce credem noi ca au ei nevoie. Observand prietenii din jurul meu precum si diferite persoane pe care le-am avut in coaching am vazut ca foarte putini ii pregatesc pentru momentul in care ei –parintii- nu vor mai fi acolo sa ii ocroteasca, sa le ofere, sa ii stranga in brate….Cu alte cuvinte sunt foarte putini cei ce se gandesc sa creasca copilul in ideea ca el sa devina o persona independenta, capabila de a lua anumite decizii, de a se descurca in situatii de criza, de a accepta momentele fericite, de a se bucura de viata sau de a planui ceea ce vrea sa faca in viata si cum sa urmareasca acest plan, etc.

In ziua de astazi, in societatea moderna nu mai exista reguli, nu mai exista traditii transmise de la mama la fiica cum faceau generatiile anterioare ce isi cresteau copiii exact in acelasi fel: ii infasau in acelasi fel, ii leganau in acelasi fel, ii lasau cu fratii lor mai mari, cu animalele domestice din curte, erau educati cu frica lui Dumnezeu etc. Astazi fiecare femeie sau cuplu este liber sa isi educe copilul in modul pe care il prefera, asta in cazul in care stiu ce prefera... In felul acesta din ce in ce mai multi parinti ajung in situatii bizare cu copiii lor, situatii din care nu prea mai stiu cum sa iasa, situatii penibile sau dea dreptul dificile. Copiii, la randul lor au din ce in ce mai multe dificultati in a se adapta la o lume in continua schimbare, lume la care nici macar proprii parinti nu ii mai fac fata. Cu toate astea in ultimele decenii psihologia a evoluat incredibil de mult. Studii asupra psihicului uman au aratat anumite etape de dezvolare a personalitatii care indica elemente comune in aceasta dezvoltare pentru toata rasa umana…insa prea putini parinti citesc sau se intereseaza de aceste etape, prea putini oameni se intereseaza in general despre dezvolatrea psihica sau a personalitatii in general. Statul nu se preocupa de acest aspect atata timp cat nu influenteaza intrarea de bani din taxe ale contribuabililor…Si totusi copiii nostri ce vor forma generatia urmatoare au nevoie de o dezvoltare psihica durabila pentru a fi capabili sa faca fata noii societati, noului mediu in continua schimbare. Dezvoltarea personalitatii ar trebui sa fie centrul preocuparilor parintilor care isi doresc pentru copiii lor un viitor, care isi doresc ca ei sa fie fericiti si sa ia decizii in cunostinta de cauza. Datorita societatii in care traim, noi oamenii ne-am transformat in masini de luat decizii, liberul arbitru ne este pus la incercare mai mult decat oricand in istorie: suntem liberi sa ne alegem cariera, meseria, partenerul de viata, prietenii, religia, clasele sociale se pot schimba, putem alege ce program vizualizam la televizor, unde ne petrecem concediu, unde vrem sa traim, ce casa vrem sa construim, ce mancare pregatim pana la ce culoare poate avea hartia de la toaleta. Pe vremuri meseriile se transmiteau din tata in fiu, casatoriile erau aranjate pentru mentinerea averilor sau a claselor sociale, informatia era putina sau accesul era limitat…iar peste toate astea reguli si traditii seculare planau neintcetat. Acesta epoca s-a inchieat in tarile civilizate…Acum traim in era informatiei, in era schimbarilor, in era in care cei ce se adapteaza mai repede si mai bine supraviatuiesc…dar nimeni nu ne-a pregatit pentru asa ceva si cu atat mai putin suntem pregatiti sa ne educam copiii pentru o asemenea societate…si atunci ma intreb oare de ce oamenii insista sa nu se intereseze despre singurul lucru stabil dintre toate astea: ei insisi…personalitatea lor, psihicul lor, sufletul lor…si mai ales cel al copiilor lor. As vrea sa pregatesc cursuri pentru cei interesati legate de etapele de dezvolatare ale personalitatii copiilor, cursuri adresate parintilor si nu numai. Nu e in nici un caz vorba de sfaturi de crestere a copiilor ci de cursuri informative despre personalitate, bazate pe Analiza Tranzactionala si pe Process Comunication Model. De fapt suportul de curs il am in cap de ceva vreme…dar as vrea sa stiu de la voi dragi cititori daca ati fi interesati. Daca da, va rog sa ma contactati sau sa scrieti un comentariu.

Ati uitat ceva?

V-ati dorit vreodata sa faceti ceva, ceva ce v-ar placea enorm, fie in viata privata fie in cea profesionala? Acel ceva care v-ar schimba viata! Si totusi nu ati trecut la actiune. Poate v-ati gandit la acel ceva, poate v-ati imaginat un pic..sau mai mult dar nu ati avut curajul niciodata sa il planuiti efectiv si sa il puneti in practica...sa explorati, sa incercati, sa il faceti. Si apoi l-ati uitat sau l-ati pus acolo intr-un colt al mintii pentru “alta data” pentru “la anul”, pentru “dupa ce voi termina cu...” ”Viata merge inainte” pana la urma! Apoi, intr-un moment dificil, plin de furie sa va ziceti: la naiba, de ce nu am pus in practica “ceva-ul” meu! Ati mai reflectat un pic, v-ati zis de vreo 100 de ori: da, dar...va fi greu, e dificil, nu am bani, nu e momentul...ce am sa fac cu..., nu e corect fata de ceilati, cine sunt eu sa imi pun in practica visele, nu sunt chiar atat de competent...Va trebui apoi sa fiu serios sau organizat..asta presupune sa ma schimb...sa reusesc? Si cu toate astea stiti ca ar fi atat de bine, ca ar fi minunat sa...Dar, nu: renuntati o data, de doua ori..pana cand, renuntati definitiv...gandindu-va ca pana la urma”viata e dura” si e dura pentru toata lumea! Va pierdeti in rutina: servici, cuplu, casatorie, copii, supermarket...Craciun, revelion, Paste...o vacanta sau poate nu...munca etc.

Am renuntat la cateva planuri pana acum, la cateva idei geniale, mai mult renuntam sau ma convingeam ca nu am cum sa le pun in practica, mai slaba ma simteam...mai nesigura, mai frutrata, mai nervoasa. Eram din ce in ce mai mult in dubiu cu ce vroiam sa fac, ce decizii sa iau. Era normal, toate deciziile pe care le aveam de luat erau departe si ma conduceau mai departe de ceea ce voriam cu adevarat. Uneori ma mai gandeam la ceea ce vroiam sa fac cu adevarat, uneori poate dupa un pahar de vin, indrazneam chiar sa vorbesc despre acest “ceva”. Apoi ma intorceam la viata de toate zilele.

Totusi intr-o zi, fara soare..o zi de tot rahatul...mi-a ajuns. Si mi-am zis: chiar asa nu se poate! Si am cautat cu adevarat si cu convingere ce si cum sa fac...cine ma poate ajuta..caci pana la urma..e greu, e greu! Dar cine ma obliga sa il fac de una singura? Asa am descoperit ca exista pe lumea asta persoane care te acompaniaza...care te ajuta sa descoperi ceea ce vrei fara sa iti spuna ce ar trebui sa vrei, ca te pot ajuta sa explorezi o idee fara sa te critice, ca te ajuta sa iei o decizie fara sa iti spuna care decizie e aia pe care trebuie sa o iei, ca te ajuta sa te mentii pe linia aleasa de tine fara sa te bata la palma sau sa te puna la colt...Si astfel, pe un teren necunoscut, pe terenul “vreau sa fac ceea ce vreau sa fac” incepi sa faci primii pasi..si realizezi ca “nu e dicicil”, “ca nu e imposibil” si mai ales ca TU, TU insuti cu propriile tale idei, decizii, planuri...REUSESTI. Tot nu credeti ca este posibil?

Daca vi se pare ca ati uitat ceva undeva, daca nu reusiti sa luati decizii, daca sunteti in dubiu, daca sunteti pur si simplu nefericit si plictisit, atunci uitati-va in jur! Uitati-va cu atentie...scoteti-va ochelarii de cal pe care ii aveti de cand va stiti si de care nici macar nu stiti ca ii purtati si observati atent...Veti avea surprize...Sunt oameni in jurul vostru care nu au uitat acel ceva? Sunt oameni care in loc sa viseze, creaza? Care in loc sa se afunde in rutina sunt prezenti si fericiti cu ei insisi? Sunt oameni care ar putea sa va ajute? Apoi uitati-va in interiorul vostru: ati uitat ceva?

Process Communication Model

Unul din ustensilele de baza pe care le folosesc in coaching este modelul Process Communication. Acesta este un model validat stiintific in Statele Unite si provine dintr-o teorie complexa a personalitatii numita Analiza Tranzactionala.

Creatorul modelului, Dr. Tabi Kahler, a inceput sa lucreze la aceasta teorie la inceputul anilor 70 si a validat modelul datorita unui contract cu NASA. Mai multe detalii despre nasterea acestui model puteti citi aici.

Modelul considera ca personalitatea este impartita in 6 tipuri de personalitate, dezvoltate in mod diferit de fiecare dintre noi. Mai exact, ne putem inchipui o cladire cu parter si 5 etaje plus un subsol cu 3 niveluri. Parterul este caracteristica de baza a personalitatii noastre cu care ne nastem sau pe care o dezvoltam la o varsta foarte frageda (pana la 3 ani) in functie de mediul inconjurator si de interpretarile noastre de la acea varsta despre mediul inconjurator. Urmeaza apoi sa “aranjam” si ordinea celorlate 5 etaje pana la varsta de 7 ani. Fiecare dintre noi are “aranjamentul” lui propriu dintre cele 720 de combinatii posibile ale celor 6 tipuri de personalitate, dezvoltand etajele in proportii diferite.

Fiecare tip de personalitate are caracteristicile lui: canalul de comunicare preferat, perceptia, comportamentul sub stress etc. De altfel subsolul este dedicat secventelor compoartamentale de stres. Conform acestui model, stresul intervine cand nevoile psihologice specifice personalitatii noastre nu sunt satisfacute de maniera pozitiva si atunci adoptam comportamente specifice negative (sub stres) prin care credem ca vom satisface aceste nevoi.

La ce este folositor acest model? Asa cum ii spune numele, ne da infomratii utile in procesul comunicarii. Intelegerea diferentelor dintre canalele de comunicare preferate, perceptiile, stresul, nevoile psihologice si stilul de interactiune ale diferitelor persoane cu care intram in contact ne ajuta sa comunicam mai bine, mai fructuos si sa traim in armonie cu semenii nostrii. In acelasi timp ne da informatii despre noi insine plecand de la premiza ca invingatorii nu sunt oameni fara probleme ci oameni care sunt dedicati sa invete si sa constientizeze cine si cum sunt si ce vor cu adevarat. O alta premiza a modelului este ca atunci cand ne acceptam neconditionat si îi acceptam si pe semenii nostrii neconditionat intelegand ca suntem fiecare unici in felul nostru, avand moduri de functionare si nevoi specifice, vom reusi sa evitam neintelegerile care conduc catre conflicte si care la randul lor genereaza stres.

In acest post am facut un rezumat al rezmatului despre acest model foarte complex. Stiu ca printre cititori sunt persoane care au avut deja contact cu acest model si pe care ii rog sa impartaseasca experientele lor dupa descoperirea modelului. Pe cei interesati de mai multe informatii ii invit fie sa ma contacteze fie sa citeasca mai mult aici.

A reusi

M-am intrebat de multe ori ce fac diferit atunci cand reusesc fata de atunci cand nu reusesc. Cu alte cuvinte cum reusesc sa nu reusesc…Acum cativa ani aceasta intrebare mi-o puneam ceva de genul : cum unii reusesc si eu nu. Tuturor ne este frica sa o dam in bara (din nou) si de cele mai multe ori acesta frica ne face sa ramanem intr-o zona de comfort sau sa acceptam din partea celorlati intretinerea acestei stari. O voce batoasa ne aduce aminte mereu : nu esti in stare sa faci asta !, iti aduci aminte data trecuta cat de nasol a fost ?, stii ca nu esti capabil !, nu esti un geniu ca sa ajungi la o asftel de performanta !, te-ai nascut fara noroc ! etc, etc, etc

Poate v-ati intrebat si voi in fata esecurilor : ce s-a intmplat, de ce nu merge, ce n-a mers chiar daca va doreati foarte mult sa reusiti.

In timp am reusit sa strang cateva idei ce se regasesc in reteta succesului: pasiunea, increderea in sine si in ceilalti, pofta de viata, familia, prietenii, cunoasterea de sine, materializarea unei sanse, sacrificiul etc. Oricate cuvinte frumoase am pune pentru a descrie cum am reusit, aprope niciodata nu acceptam ca o parte (uneori o mare parte) din amalgamul retetei este compusa din esecuri. Esecurile fac parte din viata si ne conduc catre succese. Esecurile sau insuccesele nu sunt punctul terminus decat daca ne lasam rapusi de vocea interioara « Ti-am spus eu ! »

Ai reusit: continua! Nu ai reusit: continua! E un slogan vechi dar care are o mare forta. Oamenii invata prin repetitie si avanseaza prin incercari si erori. Omul nu invata din greseli asa cum se zice pe la noi ci avanseaza, evolueaza, aplica o noua formula….In definitiv cu totii stim ca marile inventii s-au facut « din greseala ». Mi-am prospus sa scriu pe blog macar cateva fraze la fiecare 2 sau 3 zile pentru a impartasi cu voi o parte din gandurile mele. Sper ca subiectele va vor incita sa comentati. Mi-as dori sa impartasiti cu mine pe acest subiect: esecurile sau greselile care v-au facut sa avansati si poate chiar cele care v-au paralizat de frica si care v-au facut sa abandonati. Am sa incep eu prin a spune ca la 18 ani am ratat examenul de admitere la psihologie dar nimic nu m-a putu opri din cautarea mea de a intelege mintea si sufletul uman. Coachingul mi-a oferit o alta sansa dupa ani de zile de a explora din nou posibilitatile mele dar as fi »ratat » acesta sansa daca as fi abandonat pasiunea mea pentru semenii mei. In fiecare sesiune de coaching fac erori iar erorile ma conduc catre pista adevarata… mi-a fost foarte greu sa accept ca este o parte din procesul de coaching. Dragut, nu ? Oamenii vin la mine pentru a gasi o solutie iar eu fac erori!

Esti deja cineva de bine

In limba romana sunt mai multe variante de a exprima ca cineva e bun…in sensul ca persoana este cineva de bine, placuta, care isi ajuta semenii sau care a ajuns cineva sau care s-a realizat sau care a ajuns bine, care a evoluat…in fine care este respectata dintr-un motiv sau altul, care vrea binele celorlati in general. De asemenea o persoana de bine scris intre ghilimelele de rigoare poate desemna pe cineva care isi baga nasul unde nu ii fierbe oala. Acest articol nu se refera la persoanele “ de bine” ci la persoanele care au incredere in ele. O mare parte din munca de coaching consta in asa zisa “dezvoltare personala” adica din panoplia de resurse ale unei persoane continand punctele forte, talentele, caracteristicile si nu numai, pe care persoana le are la dispozitie, vor fi antrenate, dezvoltate, profund ameliorate unele dintre ele, in functie de obictivul persoanei. De ce avem nevoie de cineva sa ne “dezvolte”? O mare parte dintre semenii nostrii sufera de ceea ce se chiama lipsa increderii in sine sau a stimei de sine…cu alte cuvinte in ziua de azi este greu sa ne vedem la adevarata noastra valoare…Oare? Daca este adevarat sau nu, nu as putea sa ma exprim…ceea ce se poate observa este ca numarul cartilor, revistelor, site-urilor, blogurilor care vorbesc despre dezvoltare personala sau despre dezvoltarea stimei de sine abunda…pe cand ceva cu titlul “Esti deja cineva de bine” cred ca nu exista. De aceea am vrut sa incep cu acest articol. Orice voi publica pe acest blog despre fiinta umana porneste de la ideea ca toti suntem deja, de la bun inceput cineva de bine, cineva bun, cineva care merita sa fie admirat, respectat si care poate reusi in ceea ce isi propune. Toti avem punctele noastre forte dar si defecte, toti avem zile bune si zile proaste…toti trecem prin perioade de stres.

Atata timp cat ceilati ne vad doar calitatile, totul este in regula. Din pacate, fie semnalele pe care ni le transmit ceilalti, fie doar propria noastra interpretare a gesturilor si spuselor celor din jur ne conduc la concluzia ca imaginea noastra este negativa.

Arnold Buss, professor in psihologie, prezinta sase mari surse ale stimei de sine:

• Fizicul: ne simtim mai siguri pe sine cand suntem multumiti de aspectul nostru fizic, cand credem ca suntem seducatori;
• Capacitatile si performantele: atunci cand luam note bune, cand obtinem rezultate in proiectele in care ne implicam la munca sau in viata privata, cand avem succes;
• Puterea: cand detinem controlul fie prin dominare, prin statut sau cu ajutorul banilor;
• Recompensele sociale: aprecierea celorlati, elogiile, atunci cand activitatea noastra este apreciata si respectul fata de opiniile sau gandurile noastre
• Surse indirecte: e vorba de cei care se antureaza de personae celebre sau admirate, de cei care provin din familii bogate sau pur si simplu cand imartasesc gloria, bucuria, succesul altcuiva;
• Moralitatea atunci cand consideram ca suntem cineva de bine respectand regulile comportamentului social.

Uitandu-ne la aceste surse, putem observa foarte usor ca toate sunt mai mult sau mai putin relative dar intotdeauna in relatie cu ceilalti. Cu alte cuvinte am putea spune ca timiditatea sau izolarea sociala conduc la o apreciere de sine scazuta. Invers, persoanele sociabile, optimiste, pline de voie buna se simt mai bine in pielea lor. Oare cum vine asta? Parca ne-am invarti intr-un cerc: nu am incredere in mine, ma departez de semenii mei, ma departez de sursele de “incarcare a bateriilor” stimei de sine, devin din ce in ce mai nesigur de mine…invers: am incredere in mine, sunt optimist si sociabil, ma gasesc in aproierea “surselor” de incredere in sine, imi incarc din ce in ce mai des bateriile etc.

Cu alte cuvinte, cam tot ce tine de dezvoltarea increderii in sine ar trebui sa incepa cu “Esti deja cineva de bine, esti deja cineva bun, ai deja o multime de lucruri pentru care esti de admirat”. Nu vreau sa dau sfaturi pe acest blog, nu vreau sa dau exemple “de buna purtare”, vreau doar ca ca cei citesc sa observe ca toti suntem cineva de bine. Tu cum stai cu increderea de sine?