Când a devenit efortul o povară?

Zilele trecute stăteam la povești cu un vecin din sat, un om simplu, dar cu un fel de înțelepciune firească, tăcută. Îmi povestea, cu un soi de mândrie reținută, despre ginerele său care lucrează în Germania. „Are un super job!”, îmi zice. „Patronul are mare încredere în el. El închide și deschide firma, el se ocupă de autospeciale, încarcă, descarcă, livrează... face de toate.” Ascultam zâmbind, până când a adăugat cu o gravitate neașteptată: „Dar cel mai greu e când bagă datele în calculator.” S-a oprit, și-a strâns sprâncenele cu o îngrijorare sinceră și a repetat: „Asta e cel mai greu.” Am râs ușor, crezând că face o glumă. Dar el era complet serios. 

 Mi-a rămas în minte acea remarcă. Și nu pentru că ar fi fost absurdă, ci pentru că în spatele ei se ascunde ceva foarte actual – o schimbare subtilă, dar profundă, în felul în care percepem efortul și munca. Doar cu cateva generatii in urma, efortul (fie fizic, fie cel legat de rezolvarea unor porblme sau provocari) era ceea ce dadea sens vietii... 

 Am început recent lectura cărții There is no easy job a scriitoarei japoneze Kikuko Tsumura, o ficțiune care explorează tocmai acest fenomen: cum locurile de muncă aparent „ușoare”, fără responsabilitate sau stres, devin de fapt surse de anxietate, gol interior și pierdere a sensului. Personajul principal, după un episod de epuizare profesională, caută joburi care să nu o implice prea mult – munci repetitive, fără miză. Și totuși, în fiecare dintre ele, simte o nemulțumire profundă, o senzație de deconectare de la viață. 

 În contrast, tot mai mulți oameni încep să aleagă, voluntar, un alt tip de viață: se mută la țară, își cumpără teren, cresc animale, grădinăresc. Nu e un simplu „trend de întoarcere la natură”, ci o căutare de sens, de ritm, de apartenență. Îi văd uneori pe acești „neo-rurali” cu mâinile crăpate de la săpat, dar cu o liniște în privire care lipsește adesea celor cu joburi de birou. Interesant e că oamenii care trăiesc în sat toată viața se miră: „Ce-o fi cu ei? De ce aleg să vină aici, să curețe grajduri, să sape, să cosească? Nu e asta o muncă grea?” Și totuși, grea pentru cine? Și de ce? 

 Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, unul dintre fondatorii psihologiei pozitive, a inceput în anii ’70 sa dezvolte ceea ce numim astăzi starea de flux – acea implicare totală într-o activitate care ne absoarbe, ne face să pierdem noțiunea timpului și ne dă o profundă satisfacție. Primele sale observatii nu s-au făcut în laboratoare universitare, ci în fermele izolate din Alpii italieni. Acolo, în locuri greu accesibile, unde oamenii se trezesc înainte de răsărit, muncesc fizic ore în șir și au puțin contact cu lumea „civilizată”, Csikszentmihalyi a descoperit ceva neașteptat: niveluri înalte de fericire, echilibru interior și sens al vieții.  

Conform studiilor sale, starea de flux apare cel mai frecvent atunci când activitatea este clară, are un scop, oferă feedback imediat și presupune un grad potrivit de provocare – nici prea ușor, nici imposibil. Curățatul grajdului, prășitul, cositul – toate aceste activități simple îndeplinesc aceste condiții. Sunt repetitive, dar solicitante. Necesită prezență, dar permit minții să respire. Corpul muncește, iar mintea se liniștește. 

 În contrast, multe dintre activitățile moderne, mai ales cele de birou, aduc stres nu pentru că sunt fizic grele, ci pentru că sunt difuze, fragmentate, lipsite de feedback imediat și – uneori – de sens. A lucra cu „date în calculator”, cum spunea vecinul meu, poate părea un efort minimal, dar deseori este însoțit de presiune constantă, deadline-uri, lipsa mișcării, multitasking și o stare difuză de nesatisfacție. 

 În fiecare zi, în cabinetul meu, ascult oameni care vin epuizați nu pentru că „muncesc prea mult”, ci pentru că nu mai simt că munca lor contează. Oameni care își doresc o pauză de la agitația digitală, de la decizii care par sterile, de la responsabilități care nu mai sunt conectate la valorile lor. 

Și îmi pun, tot mai des, o întrebare: când am început, ca societate, să credem că efortul este o povară? 

Psihologia contemporană vorbește tot mai des despre beneficiile contactului cu natura, ale muncii fizice, ale simplificării vieții. Terapia prin horticultură este folosită în tratamente pentru depresie și anxietate. Activitățile repetitive, cum ar fi cusutul, tricotatul sau lucrul manual, sunt recomandate pentru reglarea sistemului nervos. Există o întreagă știință în spatele a ceea ce, până nu demult, era „doar muncă de țară”.  

Poate că ar trebui să reînvățăm să privim munca – mai ales cea care presupune efort fizic – nu ca pe o corvoadă, ci ca pe o formă de ancorare în realitate. Poate că ceea ce ne obosește nu este munca în sine, ci lipsa sensului. Poate că întrebarea nu este dacă munca e grea, ci dacă ne mai dorim să simțim că trăim.