Reîntâlnire (sau Viata si Oamenii 2)

Cartea Sandei s-a prins de mine de la primele cuvinte. Sunt putine carti pe care citindu-le sa ma faca sa imi gåsesc sufletul acolo. Dar cartea Sandei face parte dintre ele. 

S-a nimerit ca si atunci cand ne-am intalnit prima oara sa fim in acelasi timp in acelasi loc fara sa ne fi propus, de data asta chiar la la Deva orasul natal al Sandei. Si asa am primit cartea chiar din mâna ei (e drept a doua zi dupa evenimentul oficial de lansare din Deva). Cum ne-am cunoscut noi doua puteti citi in cartea ei la pagina 67 sau aici pe blog.

Revenind la carte, am citit-o dintr-o suflare in aceeasi zi in care am primit-o!

Am descoperit frustrari comune sau poate cele mai obinsuite printre români dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult este perseverenta, insistenta, dorinta de a reusi, de a trai viata din plin caracteristca oamenilor care nu renunta usor. Am descoperit intelepciunea celui care este capabil sa se cunoasca, sa se inteleaga, sa isi construiasca si reconstruiasca eu-l dar mai ales sa se ierte si sa faca la fel cu ceilalti. Sanda explica ce inseamna sa ai o pasiune (in cazul ei jurnalismul si televiziunea) si cum aceasta pasiune i-a dat curaj sa mearga prin viata in ciuda problemelor. Ca toti oamenii intelepti intelege ca reusita este o munca de echipa amintindu-i pe toti cei care au ajutat-o de-a lungul timpului: mentorii, prietenii, amicii, colegii, sotul si mai nou propria fiica. Ba chiar le multumeste si celor care la un moment dat i-au pus bete in roate dar care in acest fel au facut-o sa continue sa se dezvolte. Desi este o carte autobiografica nu lipsesc relatari si legaturi cu momente din istoria recenta nationala si internationala si de aceea este o carte completa pentru ca prezinta cum mintea, corpul, biologia, psihologia si sociologia sunt un tot unitar si cum suntem toti influentati si in acleasi timp influentatori ai destinului propriu dar si al lumii sau comunitatii in care traim.

Cartea Sandei poate fi citita de oricine, barbati si femei de orice varsta, de cei care cred ca a reusi este privilegiul altora, ca a fi ajutat insemna ca esti slab dar si celor care au supravietuit vicisitudinilor si au reusit. Este o carte care emotioneaza dar si motiveaza, care da speranta, si chiar daca Sanda zice ca nu, da un exemplu.

Este o enorma onoare sa fiu mentionata in aceasta carte, nu pentru ca as fi avut vreo influneta in viata Sandei ci pentru ca destinul sau Dumenzeu ne-a adus impreuna intr-un moment extrem de important in viata fiecareia dintre noi. Si pentru ca am trait acel moment impreuna.

Daca vreti sa stiti mai mult despre carte, am gasit ca aici un reportaj care reda lansarea cartii la Deva: http://www.replicahd.ro/sanda-nicola-relatare-despre-propria-viata/. Dar cel mai bine, cumparati cartea si cititi-o! 

Bucuresteni la tara (sau cum sa iti iei viata in mâini)

Intr-o Românie in care din ce in ce mai multi vor sa plece, sunt unii care vor sa se intoarca sau care vor sa ramana. Pare paradoxal pentru cei deja plecati si care nu mai vor, de cele mai multe ori, nici macar sa auda de România sau de români. Unii isi exprima regretele si dorul vorbind cu alti români, participand la tot felul de activitati ale comunitatii locale, altii lacrimeaza poate in tacere si in singuratate, regretand o viata care nu mai este si un potential care nu doar ca nu a existat dar care poate nu va exista niciodata. Cei mai multi insa isi ignora sentimentele, dau delete si incearca sa mearga inainte, protejandu-se astfel de probleme emotionale sau sufletesti. 

Dar, ca o exceptie care confirma regula, sunt, cum am mentionat, oameni care vor sa se intoarca sau care nu au cautat sa plece niciodata. Facand parte din diaspora de peste 12 ani stiu ce insemana sa pleci dar astazi vreau sa vorbesc despre ce inseamna sa ramai. Si mai ales sa continui sa iti traiesti viata dupa valorile proprii, uneori impotriva curentului.

Desi ne despart 7 ani de diferenta de varsta, impartasesc cu
sora mea un trecut comun, o copilarie petrecuta in aceeasi camera intr-un apartament de 50 mp din cartierul bucurestean Salajan (astazi Grigorescu), ceva vacante la tara la bunici (ea mai putin caci bunicii au murit cand era inca destul de mica), am avut aceeasi scoala generala si aceeasi profesori, care, dupa cum era moda, o comparau in permanenta cu mine. Bineinteles, acesta perioada de viata in comun era impanata bine cu conflicte...absolut normale cand spatiul este mic, diferenta de varsta facand sa fim in perioade de dezvoltare diferite si cu nevoi diferite. Insa, situatia s-a schimbat pe cand ea termina facultatea iar eu imi retraiam a doua adolescenta in Luxembourg. La 28 de ani, in plin divort dar cu un job genial, aveam pentru prima data bani sa fiu complet independenta si sa fac ce vreau. Si ea se maturizase si uite asa am inceput sa descoperim ca aveam valori comune cum ar fi cel al traiului responsabil, al deciziilor luate in cunostinta de cauza, al respectului fata de natura si oameni, in a incerca sa faci bine daca poti si iti permiti, in a invata mereu lucruri si skillsuri noi.

Diferenta: ea nu a dorit niciodata sa plece, nici dupa terminarea facultatii, nici mai tarziu... Se spune ca in Bucuresti sunt importante oportunitati. Se prea poate si am vazut cu ochii mei cum oameni veniti din diferite colturi ale tarii, doar cu o bocceluta si impartind o camera de camin in studentie, au ajuns in maxim 10 ani sa aiba vile in zone rezidentiale ale Bucurestiului, sa sa lafaie in tot felul de masini luxoase, sa isi dea aere de destepti. Sunt putini cei care au reusit placand de la o baza sanatoasa, invatand sau fiind ajutati de parinti. Capitalismul de jungla a avantajat (si valorizat) bineinteles pe cei care fara scrupule au profitat de situatie. Sora mea insa, intelectuala si artista, incerca cu greu sa se adapteze mediului in care doar cel mai profitor reusea. A muncit in diverse joburi, a incercat chiar prin mijloace proprii sa deschida impreuna cu un prieten o librarie de carte in limbi straine (si second hand) asa cum a considerat ea ca ar trebui sa fie o librarie (business care a rezistat un an de zile). In toate joburile pe care le-a avut a pus suflet, dedicatie, o organizare si o atentie la detaliu iesite din comun si multa, multa creativitate...dar mediile prea intelectuale si artistice (atata timp cat nu sunt legate ce publicitate sau marketing, adica de business) cu greu razbesc in jungla bucuresteana. Pe an ce trecea simtea ca locul ei nu e acolo ci altundeva. Am discutat, i-am propus sa vina in Luxembourg unde sunt convinsa ca skillsurile, talentele si felul ei de a fi ar fi fost apreciate. Mi-a zis ca nu i se pare locul potrivit. 

Anul trecut a luat decizia de a se muta impreuna cu sotul ei, undeva la tara, unde sa poata avea suficient loc de gradinarit (fiind vegetariana), de gatit (la ea totul se face in casa de la paine pana la unt si mai ales de creat (este designer si decorator de interior). Undeva in natura, intr-o comunitate, undeva unde valorile artistice traditionale sunt inca prezente (lucrarea ei de diploma a fost pe arta decorativa româneasca). Dupa un an de cautari incepute in zona Buzaului (de unde vin bunicii nostri din partea tatalui) si mergand in cercuri concentrice dinspre Bucuresti catre Ardeal, a gasit o gospodarie care parea sa respecte cam toate conditiile: spatiu, pamant de gradinarit, natura, comunitate, traditii, fara a fi departe de zone turistice, infrasturctura (atat cat se poate in Romnia lui 2017). Pentru unii nu va fi o surpriza sa afle ca aceasta casa se gaseste in regiunea Tara Zarandului (judetul Hunedoara).

Si uite asa s-a hotarat mutarea in octombrie anul trecut, iar astazi, sora mea, Cosmina si sotul ei Leo sunt in masina impreuna cu herghelia lor (acvariu de pesti, o zebra australiana, un cotoi si 2 caini), in drum spre noua lor aventura: bucuresteni la tara! Voi reveni cu amanunte si sper ca si ei vor avea timp sa povesteasca cum e sa iti iei viata in maini. 

Sutienul

Un obiect de imbracaminte pe cat de bizar la infatisare pe atat de util. Pe mine ma bufneste rasul de cate ori il vad, pentru ca arata practic ca o sacosa (dubla) de carat sânii: are doua barete ce se pun pe umeri si doua “pungi” sau pentru unele “pungute” pentru ca sânii sa fie purtati mai sus sau mai in fata, dupa cum doreste moda sau persoana. Bine, bine...cupe, cum vreti voi sa le ziceti mai delicat! :)

Sutienul este din punctul meu de vedere ultimul obiect de imbracaminte care a rezistat epocii victoriene. Femeile s-au debarasat de corsete si alte desuuri care le “protejau” dar le faceau si viata grea dar au pastrat sutienul.

Astfel a devenit un obiect de imbracaminte simbol al feminitatii si a fost cat pe ce sa fie abandonat in anii 60 dar nu a fost sa fie! Sutienul a rezistat.

V-ati intrebat vreodata de ce purtam sutien? Eu imi aduc aminte cand am cumparat primul meu sutien…la cererea prietenului meu de pe atunci. Aveam vreo 18 ani…sutienul a fost ultima reduta. In momentul in care am pus acel sutien am realizat ca nu mai am nici o scapare: sunt femeie si va trebui sa ma adaptez si sa ma port ca atare. Cred ca a fost cel mai mare soc. Pana atunci mai putusem sa jonglez cu comportamentele mele de baietoica…dar sutenul asta era magic. In momentul in care il purtam identitatea mea se schimba. De altfel il puneam rar..si m-am impacat cu ideea lui doar dupa vreo 10 ani de tergiversari.

Aseara ma plimbam cu o prietena si incepuse sa picure. Am inceput sa ne gandim daca reusim sa ne intoarcem acasa fara sa ne udam sau ar fi mai bines a intram in vreo cafenea/bar sa bem ceva si sa asteptam sa treaca ploaia. Inainte de a reliza ca iesisem doar cu cheile in buzunar (deci fara bani), prietena mea a decis: Nu intram nicaieri caci nu mi-am luat sutienul! Ca urmare fiind ok sa ne plimbam in parc/padure doar cu tricourile si un hanorac pe noi…nu puteam patrunde intr-un loc “public” fara sutiene. Clar! Atunci am realizat ca impacarea mea cu sutienul nu provenea din acceptarea “feminitatii” mele ci l-am acceptat ca pe o protectie fata de privirile, uneori idiot de insistente, ale confratilor nostrii neobligati si nesugestionati sa poarte sutiene sau echivalentul lor pentru ceea ce le atarna intre picioare. Intodeauna m-am intrebat de ce? Caci pana la urma ar fi mai logic pentru ei sa isi protejeze “dreptul la urmasi”. Or fi ei asa de ignoranti de importanta lor?

Totusi, confratii nostri sunt facuti sa creada ca aceste sacose pentru sani ne fac mai sexy. Paradoxal acest obioect de imbrcaminte zboara pe jos in 3 minute si nimanui nu ii pasa de el acolo pe jos in timp ce se petrec alte lucruri interesante intre cei doi. Intodeauna mi s-a parut o enorma risipa de resurse pentru a face aceste sacosele sa arate cat mai “sexy” si sa devina din obiecte cat de cat functionale niste obiecte de tortura insuportabile pe care cele mai multe dintre noi le poarta cu anumita mandrie.

Dar, fetelor, sa recunoastem: cate dintre voi il purtati de placere? Sa va treziti dimineata si primul lucru la care va ganditi este “dragul de sutien”. Eu una, nu si sincer..cateodata il uit complet si trebuie sa ma dezbrac pentru a mi-l pune…caci, nu e asa…nu pot iesi in lumea larga, in mediul profesional, asa…libera! :) De altfel, imi aduc aminte alta istorie bizara legata de sutien. Eram clasa a IX, prima zi de liceu. In clasa intra domnul diriginte, care a avut onoarea sa ne diriguiasca 4 ani de zile pe noi: o clasa de uman de 30 de fete si 4 baieti care mai apoi s-au imputinat la 2. Prima lectie de dirigentie: veniti la scoala imbracate decent, fara fuste sub forma de guleras, fara unghii lungi inrosite iar daca va e cald si va luati un maieu sumar nu uitati sa va puneti sutien! Da...

Acestea fiind zise, as vrea sa stiu daca si voi aveti povesti si filozofii legate de sutiene sau poate alte obiecte de imbracaminte…Nu va jenati si comentati!