Bucuresteni la tara (sau cum sa iti iei viata in mâini)

Intr-o Românie in care din ce in ce mai multi vor sa plece, sunt unii care vor sa se intoarca sau care vor sa ramana. Pare paradoxal pentru cei deja plecati si care nu mai vor, de cele mai multe ori, nici macar sa auda de România sau de români. Unii isi exprima regretele si dorul vorbind cu alti români, participand la tot felul de activitati ale comunitatii locale, altii lacrimeaza poate in tacere si in singuratate, regretand o viata care nu mai este si un potential care nu doar ca nu a existat dar care poate nu va exista niciodata. Cei mai multi insa isi ignora sentimentele, dau delete si incearca sa mearga inainte, protejandu-se astfel de probleme emotionale sau sufletesti. 

Dar, ca o exceptie care confirma regula, sunt, cum am mentionat, oameni care vor sa se intoarca sau care nu au cautat sa plece niciodata. Facand parte din diaspora de peste 12 ani stiu ce insemana sa pleci dar astazi vreau sa vorbesc despre ce inseamna sa ramai. Si mai ales sa continui sa iti traiesti viata dupa valorile proprii, uneori impotriva curentului.

Desi ne despart 7 ani de diferenta de varsta, impartasesc cu
sora mea un trecut comun, o copilarie petrecuta in aceeasi camera intr-un apartament de 50 mp din cartierul bucurestean Salajan (astazi Grigorescu), ceva vacante la tara la bunici (ea mai putin caci bunicii au murit cand era inca destul de mica), am avut aceeasi scoala generala si aceeasi profesori, care, dupa cum era moda, o comparau in permanenta cu mine. Bineinteles, acesta perioada de viata in comun era impanata bine cu conflicte...absolut normale cand spatiul este mic, diferenta de varsta facand sa fim in perioade de dezvoltare diferite si cu nevoi diferite. Insa, situatia s-a schimbat pe cand ea termina facultatea iar eu imi retraiam a doua adolescenta in Luxembourg. La 28 de ani, in plin divort dar cu un job genial, aveam pentru prima data bani sa fiu complet independenta si sa fac ce vreau. Si ea se maturizase si uite asa am inceput sa descoperim ca aveam valori comune cum ar fi cel al traiului responsabil, al deciziilor luate in cunostinta de cauza, al respectului fata de natura si oameni, in a incerca sa faci bine daca poti si iti permiti, in a invata mereu lucruri si skillsuri noi.

Diferenta: ea nu a dorit niciodata sa plece, nici dupa terminarea facultatii, nici mai tarziu... Se spune ca in Bucuresti sunt importante oportunitati. Se prea poate si am vazut cu ochii mei cum oameni veniti din diferite colturi ale tarii, doar cu o bocceluta si impartind o camera de camin in studentie, au ajuns in maxim 10 ani sa aiba vile in zone rezidentiale ale Bucurestiului, sa sa lafaie in tot felul de masini luxoase, sa isi dea aere de destepti. Sunt putini cei care au reusit placand de la o baza sanatoasa, invatand sau fiind ajutati de parinti. Capitalismul de jungla a avantajat (si valorizat) bineinteles pe cei care fara scrupule au profitat de situatie. Sora mea insa, intelectuala si artista, incerca cu greu sa se adapteze mediului in care doar cel mai profitor reusea. A muncit in diverse joburi, a incercat chiar prin mijloace proprii sa deschida impreuna cu un prieten o librarie de carte in limbi straine (si second hand) asa cum a considerat ea ca ar trebui sa fie o librarie (business care a rezistat un an de zile). In toate joburile pe care le-a avut a pus suflet, dedicatie, o organizare si o atentie la detaliu iesite din comun si multa, multa creativitate...dar mediile prea intelectuale si artistice (atata timp cat nu sunt legate ce publicitate sau marketing, adica de business) cu greu razbesc in jungla bucuresteana. Pe an ce trecea simtea ca locul ei nu e acolo ci altundeva. Am discutat, i-am propus sa vina in Luxembourg unde sunt convinsa ca skillsurile, talentele si felul ei de a fi ar fi fost apreciate. Mi-a zis ca nu i se pare locul potrivit. 

Anul trecut a luat decizia de a se muta impreuna cu sotul ei, undeva la tara, unde sa poata avea suficient loc de gradinarit (fiind vegetariana), de gatit (la ea totul se face in casa de la paine pana la unt si mai ales de creat (este designer si decorator de interior). Undeva in natura, intr-o comunitate, undeva unde valorile artistice traditionale sunt inca prezente (lucrarea ei de diploma a fost pe arta decorativa româneasca). Dupa un an de cautari incepute in zona Buzaului (de unde vin bunicii nostri din partea tatalui) si mergand in cercuri concentrice dinspre Bucuresti catre Ardeal, a gasit o gospodarie care parea sa respecte cam toate conditiile: spatiu, pamant de gradinarit, natura, comunitate, traditii, fara a fi departe de zone turistice, infrasturctura (atat cat se poate in Romnia lui 2017). Pentru unii nu va fi o surpriza sa afle ca aceasta casa se gaseste in regiunea Tara Zarandului (judetul Hunedoara).

Si uite asa s-a hotarat mutarea in octombrie anul trecut, iar astazi, sora mea, Cosmina si sotul ei Leo sunt in masina impreuna cu herghelia lor (acvariu de pesti, o zebra australiana, un cotoi si 2 caini), in drum spre noua lor aventura: bucuresteni la tara! Voi reveni cu amanunte si sper ca si ei vor avea timp sa povesteasca cum e sa iti iei viata in maini. 

Sutienul

Un obiect de imbracaminte pe cat de bizar la infatisare pe atat de util. Pe mine ma bufneste rasul de cate ori il vad, pentru ca arata practic ca o sacosa (dubla) de carat sânii: are doua barete ce se pun pe umeri si doua “pungi” sau pentru unele “pungute” pentru ca sânii sa fie purtati mai sus sau mai in fata, dupa cum doreste moda sau persoana. Bine, bine...cupe, cum vreti voi sa le ziceti mai delicat! :)

Sutienul este din punctul meu de vedere ultimul obiect de imbracaminte care a rezistat epocii victoriene. Femeile s-au debarasat de corsete si alte desuuri care le “protejau” dar le faceau si viata grea dar au pastrat sutienul.

Astfel a devenit un obiect de imbracaminte simbol al feminitatii si a fost cat pe ce sa fie abandonat in anii 60 dar nu a fost sa fie! Sutienul a rezistat.

V-ati intrebat vreodata de ce purtam sutien? Eu imi aduc aminte cand am cumparat primul meu sutien…la cererea prietenului meu de pe atunci. Aveam vreo 18 ani…sutienul a fost ultima reduta. In momentul in care am pus acel sutien am realizat ca nu mai am nici o scapare: sunt femeie si va trebui sa ma adaptez si sa ma port ca atare. Cred ca a fost cel mai mare soc. Pana atunci mai putusem sa jonglez cu comportamentele mele de baietoica…dar sutenul asta era magic. In momentul in care il purtam identitatea mea se schimba. De altfel il puneam rar..si m-am impacat cu ideea lui doar dupa vreo 10 ani de tergiversari.

Aseara ma plimbam cu o prietena si incepuse sa picure. Am inceput sa ne gandim daca reusim sa ne intoarcem acasa fara sa ne udam sau ar fi mai bines a intram in vreo cafenea/bar sa bem ceva si sa asteptam sa treaca ploaia. Inainte de a reliza ca iesisem doar cu cheile in buzunar (deci fara bani), prietena mea a decis: Nu intram nicaieri caci nu mi-am luat sutienul! Ca urmare fiind ok sa ne plimbam in parc/padure doar cu tricourile si un hanorac pe noi…nu puteam patrunde intr-un loc “public” fara sutiene. Clar! Atunci am realizat ca impacarea mea cu sutienul nu provenea din acceptarea “feminitatii” mele ci l-am acceptat ca pe o protectie fata de privirile, uneori idiot de insistente, ale confratilor nostrii neobligati si nesugestionati sa poarte sutiene sau echivalentul lor pentru ceea ce le atarna intre picioare. Intodeauna m-am intrebat de ce? Caci pana la urma ar fi mai logic pentru ei sa isi protejeze “dreptul la urmasi”. Or fi ei asa de ignoranti de importanta lor?

Totusi, confratii nostri sunt facuti sa creada ca aceste sacose pentru sani ne fac mai sexy. Paradoxal acest obioect de imbrcaminte zboara pe jos in 3 minute si nimanui nu ii pasa de el acolo pe jos in timp ce se petrec alte lucruri interesante intre cei doi. Intodeauna mi s-a parut o enorma risipa de resurse pentru a face aceste sacosele sa arate cat mai “sexy” si sa devina din obiecte cat de cat functionale niste obiecte de tortura insuportabile pe care cele mai multe dintre noi le poarta cu anumita mandrie.

Dar, fetelor, sa recunoastem: cate dintre voi il purtati de placere? Sa va treziti dimineata si primul lucru la care va ganditi este “dragul de sutien”. Eu una, nu si sincer..cateodata il uit complet si trebuie sa ma dezbrac pentru a mi-l pune…caci, nu e asa…nu pot iesi in lumea larga, in mediul profesional, asa…libera! :) De altfel, imi aduc aminte alta istorie bizara legata de sutien. Eram clasa a IX, prima zi de liceu. In clasa intra domnul diriginte, care a avut onoarea sa ne diriguiasca 4 ani de zile pe noi: o clasa de uman de 30 de fete si 4 baieti care mai apoi s-au imputinat la 2. Prima lectie de dirigentie: veniti la scoala imbracate decent, fara fuste sub forma de guleras, fara unghii lungi inrosite iar daca va e cald si va luati un maieu sumar nu uitati sa va puneti sutien! Da...

Acestea fiind zise, as vrea sa stiu daca si voi aveti povesti si filozofii legate de sutiene sau poate alte obiecte de imbracaminte…Nu va jenati si comentati!

Viata si oameni

Imi place sa traiesc, sa experimentez si sa invat din experiente. Asa am fost dintodeauna dar am aflat asta mai tarziu. Adica, am aflat ca nu toata lumea traieste cum traiesc eu. Una dintre zicalele mele preferata este “Viata bate filmul” si de aceea am renuntat cumva la idea de a face regie cand aveam vreo 15 ani. Am renuntat si pentru ca nu aveam nici un fel de cultura cinematografica iar familia si anturajul mi-au explicat ca daca nu am  pe cineva in familie in bransa asta, greu va fi sa razbat. Este foarte posibil sa fi fost greu dar nu imposibil, varul meu devenind regizor si de altfel unul foarte bun. In fine, am renuntat pentru ca oricum nu prea stiam de unde sa incep cu acest plan si pentru ca la liceu am descoperit psihologia. Viata a facut ca nici de psihologie sa nu ma pot tine imediat dupa liceu, astfel am studiat economie la ASE. Dar, tot viata m-a adus intr-un punct in care am reluat psihologia. De data aceasta cu mai multa hotarare, curiozitate si determinare. Cu decizii luate ca om matur care stie ce vrea. Am studiat la distanta cu Open University (cea mai veche universitate care a introdus in Anglia si Europa invatamantul al distanta). Learn and Live (Invata si Traieste) este sloganul lor si care a devenit si al meu.

Am luptat si am reusit…asa cum mi-a zis o prietena de-a mea o data: unii oameni sunt nascuti cu

manusile de box in maini, pregatiti de lupta, tu esti unul dintre ei. Se prea poate. Nu stiu cat de pregatita de lupta sunt/am fost dar stiu ca am avut parte de batalii si ceva victorii. Cea mai recenta, asta cu psihologia m-a facut sa plang ca un copil…de fericire.

Dar, ceea ce voiam sa povestesc aici, este ca tot viata a facut ca la ceremonia de absolvire, in Londra, sa “nimeresc” langa o compatrioata. Mare mi-a fost bucuria sa impart acest moment emotionant cu o alta românca intr-o mare de englezi. Am pasit una dupa alta pe scena pentru a fi felicitate de abslovire. Dar, in afara de miracolul de a fi repartizata langa o compatrioata, care erau sansele sa fim nascute in acelasi an, la doar 6 zile diferenta? Astfel am avut sansa sa ma bucur de absolvire alaturi de Sanda Nicola,  jurnalist si reporter binecunoscut in Romania si peste hotare. Si mi-a facut o enroma placere sa o cunosc pe Sanda, in putinele ore pe care le-am petrecut impreuna. O femeie puternica dar extrem de umana. Intamplarea cu Sanda, m-a facut sa ma gandesc la toti oamenii minunati pe care i-am intalnit in viata: unii m-au inspirat, alti m-au invatat lectii dureroase, de la altii am invatat despre valoare, onoare, dedicatie si pasiune. Pentru asta am vrut sa invat psihologie, pentru ca de cand ma stiu am fost interesata de oameni: cum traiesc ei, ce vise au, cum si le indeplinesc, ce ii impiedica si mai ales ce ii face sa inainteze in viata indiferent cat de greu poate fi la un moment dat. Am incredere in oameni ca atunci cand isi pun ceva in cap se poate realiza. Da, cu munca, cu determinare, pasiune, rabdare si perseverenta. Si da, toti suntem ajutati in punerea in practica a acestor vise de alti oameni si probabil de fenomene si energii unviresale mai putin intelese. As vrea sa pot multumi tuturor acestor oameni care mi-ai influentat viata intr-un fel sau altul, intentionat sau mai putin intentionat, cei care m-au ajutat dar si celor care punand anumite piedici m-au facut sa fiu creativa in a ma adapta unui mediu ostil…

De-a lungul vietii, am admirat dintotdeauna oamenii optimisti si curajosi si cred ca in mare parte i-am atras in viata mea (probabil si pe Sanda). Am aflat cu bucurie ca optimisul se poate invata si imbunatati..de aceea acum ma pregatesc de o noua aventura: specializarea in psihologie pozitiva aplicata.

Eu am avut curajul si sansa sa imi indeplinesc visele pana acum si imi doresc sa ii pot sustine la randul meu pe altii sa si le indeplineasca. Life is an opportunity, rise to it! (Viata este o oportunitate, inalta-te la nivelul ei!)