Aseară (miercuri 4 iunie) am asistat, într-o biserica plină, la prelegerea preotului prof. dr. univ. Constantin Necula in Luxembourg. In lumea vitezei si a "reel"urilor de câteva minute maxim, am rămas câteva ore bune ascultând atenta un om care vorbea normal, "un băiat de cartier" cum se descrie singur, un om pe care îl poți înțelege si cu care am râs căci harul lui sta in ceea ce am sa chem de acum înainte "priest stand up comedy story telling". Titlul prelegerii sugera o tema extrem de serioasă într-o perioada in care toți suntem buimăciți de ultimele evenimente din România si din lume...dar el a făcut-o accesibila!
Mai jos am scris si eu câteva reflecții, bineînțeles prin filtrul meu....
Credința mea profundă este că psihologia (ca si alte domenii, cum ar fi si medicina) își are rădăcinile în practicile ancestrale de vindecare – fie ele religioase, șamanice, filozofice sau mistice. Înainte de a fi o știință, psihologia a fost o formă de grijă pentru suflet, de ascultare și de însoțire în suferință si mai apoi a adăugat înțelegerea funcționării minții umane, descoperirea celor cu capacități extraordinare sau ce face ca noi sa fim bine, buni sau fericiți. În acest sens, diferențele dintre un preot și un psiholog sunt minime – țin mai ales de abordare. Preoții lucrează prin credință și încredere, psihologii prin metode validate științific. Dar esența e comună: ambele vocații se clădesc pe CUVÂNT, pe ascultare, prezență și sprijin oferit oamenilor atunci când sunt vulnerabili, când caută sens sau când au nevoie de o călăuză.
Mai mult, ambele oferă nu doar alinare, ci și repere: ghidaje etice si comportamentale, instrumente pentru echilibru sufletesc și mental, moduri de a trăi cu sens. În acest spirit am participat aseară la prelegerea părintelui prof. dr. Constantin Necula – și am fost surprinsă să regăsesc în cuvintele sale ecouri profunde din psihologie, în special din cea umanistă și pozitivă.
Învățăturile părintelui Necula și ecourile lor psihologice
1. „Un trai împreună aduce rugăciunea, nu invers.”
Această frază rezonează cu ideea lui Martin Seligman: „Ce-ar fi dacă l-am crea pe Dumnezeu prin faptele noastre bune?”Adică prin relație, nu prin izolare. În psihologie, relațiile autentice sunt fundamentale pentru sănătatea mentală. Comunitatea e spațiul în care se naște transcenderea.
2. „Să știm cine suntem, nu cine am vrea să fim.”
Carl Rogers susținea că doar atunci când ne acceptăm cu adevărat așa cum suntem, putem începe transformarea. Autocunoașterea reală este antidotul iluziilor și începutul oricărei maturizări psihice.
3. „Primul dar al creștinului: iertarea.”
Iertarea este o practică terapeutică. Psihologia pozitivă o recunoaște ca fiind esențială pentru sănătatea emoțională. Iar experiența de a fi iertat ne deschide capacitatea de a ierta la rândul nostru – vindecând relații și traume. Cine a avut ocazia sa fie iertat, sa cunoască acest sentiment, cine a reușit sa ierte si implicit sa accepte ca noi toți facem erori, aceia pot continua sa evolueze, sa își trăiasca viața...(si nu doar sa trăiasca)....
4. „Omul este o ființă educabilă.”
Această afirmație susține ideea de „growth mindset”: nu suntem ființe fixe, ci în continuă formare. Putem învăța, dezvăța și reconfigura. La fel, avem capacitatea de a ne educa mintea sa fie flexibilă (flexibilitate psihologica), adică de a lua decizii in funcție de ceea ce este important într-un context, chiar daca acest lucru este dificil, aduce emoții pe care nu vrea sa le simțim si aduc o șarja importanta de stres etc. Atât schimbarea cât si flexibilitatea sunt posibile, iar neuro-științele o confirmă si iată credință ne indemna sa o folosim inclusiv la biserica.
5. „Carierismul și lichelismul – pericole ale identității naționale.”
Psihologic vorbind, pierderea valorilor autentice duce la alienare. Erich Fromm numea asta „fuga de libertate” – omul care se conformează din oportunism pierde contactul cu sine. În termeni psihologici, vorbim aici despre pierderea integrității și despre ceea ce Erich Fromm numea „conformism automat” – un individ care renunță la autenticitate pentru succes, funcție sau imagine. Psihologia avertizează asupra costului psihic al acestui compromis: alienarea de sine.
6. „Să ajungă la Hristos prin oamenii pe care îi iubesc.”
Psihologia atașamentului spune că încrederea se construiește prin relațiile semnificative. Copiii învață să iubească și să creadă prin experiențele directe de iubire – nu prin dogmă, ci prin conexiune. Atașamentul este poarta prin care învățăm să iubim și să ne încredem. Așa cum spune teoria atașamentului (Bowlby), iubirea umană este fundamentul oricărei alte forme de încredere – inclusiv în divinitate. Credința ca bucurie, nu ca obligație, apropie mai mult de autenticitate decât frica sau vinovăția.
7. „Învățați să gândiți. Nu am văzut niciodată libertatea construită din muci.”
Libertatea psihică se clădește prin gândire critică, prin curajul de a fi autentic. În educația sănătoasă, cultivăm capacitatea de a discerne, nu doar de a repeta. Autonomia în gândire este, în psihologia dezvoltării, semnul maturității. Învățarea gândirii critice și trăirea libertății presupun efort, coerență, dar și curajul de a nu urma masele. Educația veritabilă naște libertate, nu supunere. Si mai ales nu învățăm sa gândim daca ne plângem sau daca ii/ne pedepsim.
8. „Hristos ne judecă prin mila lui.”
Nu prin câte posturi ai ținut, câte rugăciuni ai spus sau daca ai uitat un semen de-al tău pentru ca tu îți ziceai rugăciunile sau erai la biserica. Spiritualitatea matură pune compasiunea mai presus de formalism. E o idee regăsită și la Jung sau Viktor Frankl: ceea ce contează e trăirea autentică, nu bifarea unor practici. Aceasta idee e în linie cu critica adusă de psihologie formalismului religios golit de empatie. Carl Jung spunea că „Dumnezeu nu are nevoie de ritualuri, ci de oameni conștienți”. Din punct de vedere psihologic, mila este expresia unei spiritualități mature, centrată pe compasiune, nu pe legalism.
9. „Împărtășania e ca un medicament pentru neputință.”
Acceptarea propriei fragilități și sprijinul oferit în momentele grele sunt teme centrale în psihoterapie. Puterea nu vine din a fi invulnerabil, ci din a recunoaște că avem nevoie de hrană pentru suflet. Sacramentul, în această viziune, nu este o răsplată pentru virtute (nu este o medalie pentru ca ai ținut post si te-ai spovedit si acum treci la următorul nivel), ci un sprijin în fragilitate. Acest lucru se aliniază cu viziunea terapeutică a acceptării: nu ne vindecăm pentru că suntem puternici, ci pentru că recunoaștem că avem nevoie de sprijin.
10. „Un sfânt este cineva prin care trece lumina.”
Aici am avut parte de o povestire frumoasa (parintele povestește pentru a face oamenii sa înțeleagă). Nu am sa o spun aici dar aceasta este o imagine frumoasă a ideii de transcendență de sine – o capacitate de a deveni canal pentru bine, sens, iubire. Un sfânt nu e perfect, ci transparent la lumină.
11. „Excesul de muncă se simte când nu ne mai bucurăm să mergem acasă.”
Această observație este o radiografie a burnoutului. Lipsa de sens și dezechilibrul dintre muncă și viață afectează profund sănătatea mentală. Bucuria de a merge acasă e un semn de sănătate emoțională. Sa fi muncitor/gospodar e una si sa te prostești de prea multă munca e alta.
12. „Când ți se umple stomacul, ți se înfundă urechile.”
Această vorbă simplă surprinde două forme diferite de „prea mult” care apar în societatea noastră și care ne afectează profund capacitatea de conectare umană și compasiune.
Prima formă este „prea mult”-ul care vine dintr-o stare de bine și de confort constant. Atunci când totul ne merge (relativ) bine, când nu ducem lipsuri majore, când suntem sătui – fizic, emoțional sau informațional – riscăm să ne închidem față de ceilalți. E o deconectare semi-voluntară: alegem inconștient să nu vedem sau să nu auzim suferința din jur, pentru că ne provoacă disconfort. Ne protejăm de durere, dar în același timp ne îndepărtăm de umanitatea noastră. Uităm să mai ajutăm, să sprijinim, să ne întrebăm cum putem contribui la binele comun.
A doua formă de „prea mult” este cea generată de abundența copleșitoare – hrană în exces, stimuli, opțiuni, muncă, presiuni. Aici apare desensibilizarea, anxietatea de performanță, burnoutul sau oboseala de compasiune. Este o reacție de apărare: devenim saturați și ne închidem pentru a putea funcționa în ritmul impus. Simțurile noastre se tocesc, nu mai putem simți bucurie, dar nici durere – nici a noastră, nici a altora.
Ambele forme duc la rupturi relaționale și la scăderea solidarității. Psihologia și spiritualitatea, fiecare în felul său, ne cheamă la moderație, recunoștință și prezență conștientă. Pentru a rămâne conectați, vii și solidari.
Învățăturile părintelui Necula sunt un pod între spiritualitate și psihologie. Ele ne arată că grija față de suflet nu are nevoie de granițe rigide între știință și credință. Într-o lume care suferă de singurătate, haos și oboseală interioară, avem nevoie de ambele: și de știința care ne înțelege mintea, și de credința care ne hrănește inima.
