Sperante si urari

 Pe măsură ce anul se apropie de final, ne întoarcem firesc la urările cunoscute: sărbători fericite, sănătate, succes în anul care urmează. Aceste cuvinte sunt pline de bunătate, necesare și profund umane. Și totuși, ele nu mai sunt suficiente.

Trăim un moment al istoriei în care bunăstarea individuală nu mai poate fi separată de bunăstarea colectivă. Speranțele noastre personale se desfășoară în cadrul unor sisteme mai ample — sociale, ecologice, economice — care modelează ceea ce este posibil pentru fiecare dintre noi. A ne ura fericire unii altora, în izolare, pare incomplet atunci când însăși lumea cere grijă, atenție și transformare.

Umanitatea a ajuns într-un punct în care cele mai mari provocări ale sale — schimbările climatice, inegalitatea, conflictele, deconectarea — nu mai pot fi rezolvate doar prin efort individual. Ele cer conștientizare colectivă și gândire sistemică. Ne cer să recunoaștem interconectarea profundă a vieților noastre: între oameni, culturi, generații și planeta pe care o locuim.

Nu suntem actori separați care se mișcă independent prin lume. Suntem parte din rețele vii de relații. Fiecare alegere pe care o facem — modul în care muncim, consumăm, colaborăm și avem grijă — creează unde care se propagă mai departe. A înțelege această interconectare nu este o povară; este o invitație. O invitație de a ne extinde simțul responsabilității, al apartenenței și al sensului.

Astfel, la finalul acestui an, urarea mea pentru noi și voi depășește succesul personal sau realizările profesionale. Îți doresc proiecte care să conteze nu doar pentru tine, ci și pentru comunitățile din care faci parte. Îți doresc experiența apartenenței — nu doar la un singur grup, ci la o comunitate de comunități, țesută din valori comune și grijă reciprocă.

Fie ca anul care vine să îți aducă oportunități de a contribui la ceva mai mare decât tine. Fie ca munca ta, relațiile tale și alegerile tale să ajute la întărirea sistemelor fragile și frumoase care susțin viața. Și fie ca sensul să izvorască nu doar din împlinirea personală, ci și din convingerea că ajuți la modelarea unei lumi mai conștiente, mai conectate și mai pline de compasiune.

„Ideologiile ne separă, visele și angoasele ne apropie”, spunea Eugen Ionesco.

Să ne permitem să imaginăm și să visăm mai mult. Aceasta nu este doar o urare pentru un an mai bun. Este o speranță pentru un drum mai bun înainte — împreună.

Paradoxul Alegerilor Umanității

 Trăim într-o perioadă care, teoretic și chiar din punct de vedere statistic, ar trebui să fie cea mai luminoasă epocă a umanității. Niciodată nu am avut un acces atât de larg la educație, știință și informație. Cunoștințele care altădată necesitau secole pentru a fi acumulate și la care doar câțiva privilegiați aveau acces (din cauza distanței, a timpului investit sau a limbii) sunt acum la doar un click distanță.

Progresele medicale au prelungit viețile și, în general, au îmbunătățit viața chiar și a persoanelor cu boli cronice sau altădată condamnate la suferințe cumplite. Tehnologia a conectat continente și a făcut viața mai confortabilă, iar sportul, arta și știința s-au dovedit vehicule puternice de transformare și satisfacție. Am fost martor, atât prin documentare cât și în propria mea profesie, la modul în care sportul poate da putere persoanelor cu dizabilități, arta poate debloca creativitatea celor care se simțeau reduși la tăcere, iar știința poate inspira chiar și cele mai reticente minți să își imagineze dincolo de limite. Oamenii sunt rezilienți, curajoși și capabili de reinventări remarcabile.

Și totuși, în mijlocul acestui progres, persistă o întrebare apăsătoare: de ce părem să mergem înapoi în umanitatea noastră (în legătura cu ceilalți și cu natura)?

Poate îți vine în minte Covid. A schimbat mult modul în care privim viața, familia, munca și lumea în general. Dar, deși în timpul pandemiei părea că unii oameni își schimbă mentalitatea și înțeleg ce este cu adevărat important… acum totul este ascuns sub preș.

Lumea este condusă în continuare de lideri și ideologii care evocă cele mai întunecate capitole ale trecutului. În ciuda educației noastre, în ciuda lecțiilor istoriei, permitem în continuare vocilor de diviziune, ostilitate, manipulare și distrugere să dicteze direcția națiunilor, companiilor și chiar a comunităților… De ce acceptăm această regresie? De ce ne abandonăm inteligența colectivă celor mai joase instincte de putere și lăcomie?

Contradicția este uluitoare: ne investim cele mai prețioase resurse – timpul, banii și creativitatea – în perfecționarea mecanismelor de distrugere și consum, în timp ce neglijăm Pământul fragil și de neînlocuit care ne susține. Ne jucăm nechibzuit cu ecosisteme, societăți, comunități și chiar cu propria noastră sănătate mintală. Iar în lumea dezvoltată, unde oportunitățile de creștere abundă, prea mulți dintre noi alunecă spre obiceiuri autodistructive. Rețelele de socializare, deși un instrument puternic atunci când sunt folosite cu înțelepciune, devin adesea un loc al distragerii și al diviziunii, în loc să fie un catalizator pentru învățare, conexiune sau creștere.

Să privim câteva dintre cele mai recente exemple paradoxale: un lider octogenar al uneia dintre cele mai puternice națiuni își dorește Premiul Nobel pentru Pace și își redenumește Ministerul Apărării în Ministerul Războiului… Nu pot să șterg din minte imaginile comparative ale unui soldat ucrainean la începutul războiului: tânăr, stând drept și zâmbind mândru… și umbra aceleiași persoane: slab și fără lumină în privire… după ce a fost eliberat ca prizonier de război al rușilor. Această imagine putea fi văzută doar în cele mai cumplite episoade istorice: lagărele naziste, lagărele de muncă forțată siberiene sovietice și închisorile comuniste din toată Europa de Est… Acum ele reapar în Rusia, Yemen sau Gaza…

Poate că cea mai mare tragedie a erei noastre nu este ignoranța, ci conștientizarea folosită greșit. Știm mai mult, dar nu acționăm neapărat mai înțelept. Vedem consecințele războiului, poluării și izolării, și totuși alegem confortul în locul curajului, zgomotul în locul reflecției și diviziunea în locul unității.

Vorbind despre conștientizare, am citit recent un punct de vedere actual interesant. Astronautul Ron Garan ne-a oferit o metaforă și o provocare uluitoare. După ce a petrecut 178 de zile în spațiu și a orbitat Pământul de 2.842 de ori, a experimentat “efectul de ansamblu”: schimbarea cognitivă atunci când îți vezi lumea ca pe o biosferă fragilă, interconectată – fără granițe vizibile, fără economie, fără diviziuni – plutind singură în întuneric.

Din orbită, a fost martor la furtuni electrice, aurore și – cel mai șocant dintre toate – la vălul subțire al atmosferei care susține toată viața. În acel moment și-a dat seama că trăim o minciună: sistemele create de oameni tratează planeta ca pe o “subsidiară” a economiei globale – iar creșterea economică a devenit o prioritate falsă, plasată deasupra sănătății planetei.

Garan ne îndeamnă să inversăm ierarhia: în loc de “economie, societate, planetă”, trebuie să gândim “planetă, societate, economie”. Doar așa umanitatea își poate continua călătoria evolutivă.

Deci, mai există speranță?... Așa cum oamenii pot fi transformați prin sport, artă, știință, călătorii pe glob sau în spațiu… poate umanitatea să își remodeleze alegerile? Fiecare act de reziliență, fiecare urmărire a cunoașterii, fiecare moment de bunătate și curaj este o mică rebeliune împotriva întunericului. Este asta suficient? Câți dintre noi ar trebui să ne implicăm ca sa echilibram un pic forțele?

Poate adevărata întrebare este dacă suntem dispuși, ca indivizi și ca societăți, să ne investim atenția nu în fricile și distragerile care ne erodează, ci în eforturile care ne înalță. Vom continua să hrănim ceea ce e mai rău în noi sau vom începe, cu pași mici dar perseverenți, să cultivăm ceea ce e mai bun?

Viitorul umanității ar putea depinde mai puțin de informațiile pe care le acumulăm și mai mult de înțelepciunea cu care alegem să trăim și mai ales să acționăm. Tu ce crezi?

Când a devenit efortul o povară?

Zilele trecute stăteam la povești cu un vecin din sat, un om simplu, dar cu un fel de înțelepciune firească, tăcută. Îmi povestea, cu un soi de mândrie reținută, despre ginerele său care lucrează în Germania. „Are un super job!”, îmi zice. „Patronul are mare încredere în el. El închide și deschide firma, el se ocupă de autospeciale, încarcă, descarcă, livrează... face de toate.” Ascultam zâmbind, până când a adăugat cu o gravitate neașteptată: „Dar cel mai greu e când bagă datele în calculator.” S-a oprit, și-a strâns sprâncenele cu o îngrijorare sinceră și a repetat: „Asta e cel mai greu.” Am râs ușor, crezând că face o glumă. Dar el era complet serios. 

 Mi-a rămas în minte acea remarcă. Și nu pentru că ar fi fost absurdă, ci pentru că în spatele ei se ascunde ceva foarte actual – o schimbare subtilă, dar profundă, în felul în care percepem efortul și munca. Doar cu cateva generatii in urma, efortul (fie fizic, fie cel legat de rezolvarea unor porblme sau provocari) era ceea ce dadea sens vietii... 

 Am început recent lectura cărții There is no easy job a scriitoarei japoneze Kikuko Tsumura, o ficțiune care explorează tocmai acest fenomen: cum locurile de muncă aparent „ușoare”, fără responsabilitate sau stres, devin de fapt surse de anxietate, gol interior și pierdere a sensului. Personajul principal, după un episod de epuizare profesională, caută joburi care să nu o implice prea mult – munci repetitive, fără miză. Și totuși, în fiecare dintre ele, simte o nemulțumire profundă, o senzație de deconectare de la viață. 

 În contrast, tot mai mulți oameni încep să aleagă, voluntar, un alt tip de viață: se mută la țară, își cumpără teren, cresc animale, grădinăresc. Nu e un simplu „trend de întoarcere la natură”, ci o căutare de sens, de ritm, de apartenență. Îi văd uneori pe acești „neo-rurali” cu mâinile crăpate de la săpat, dar cu o liniște în privire care lipsește adesea celor cu joburi de birou. Interesant e că oamenii care trăiesc în sat toată viața se miră: „Ce-o fi cu ei? De ce aleg să vină aici, să curețe grajduri, să sape, să cosească? Nu e asta o muncă grea?” Și totuși, grea pentru cine? Și de ce? 

 Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, unul dintre fondatorii psihologiei pozitive, a inceput în anii ’70 sa dezvolte ceea ce numim astăzi starea de flux – acea implicare totală într-o activitate care ne absoarbe, ne face să pierdem noțiunea timpului și ne dă o profundă satisfacție. Primele sale observatii nu s-au făcut în laboratoare universitare, ci în fermele izolate din Alpii italieni. Acolo, în locuri greu accesibile, unde oamenii se trezesc înainte de răsărit, muncesc fizic ore în șir și au puțin contact cu lumea „civilizată”, Csikszentmihalyi a descoperit ceva neașteptat: niveluri înalte de fericire, echilibru interior și sens al vieții.  

Conform studiilor sale, starea de flux apare cel mai frecvent atunci când activitatea este clară, are un scop, oferă feedback imediat și presupune un grad potrivit de provocare – nici prea ușor, nici imposibil. Curățatul grajdului, prășitul, cositul – toate aceste activități simple îndeplinesc aceste condiții. Sunt repetitive, dar solicitante. Necesită prezență, dar permit minții să respire. Corpul muncește, iar mintea se liniștește. 

 În contrast, multe dintre activitățile moderne, mai ales cele de birou, aduc stres nu pentru că sunt fizic grele, ci pentru că sunt difuze, fragmentate, lipsite de feedback imediat și – uneori – de sens. A lucra cu „date în calculator”, cum spunea vecinul meu, poate părea un efort minimal, dar deseori este însoțit de presiune constantă, deadline-uri, lipsa mișcării, multitasking și o stare difuză de nesatisfacție. 

 În fiecare zi, în cabinetul meu, ascult oameni care vin epuizați nu pentru că „muncesc prea mult”, ci pentru că nu mai simt că munca lor contează. Oameni care își doresc o pauză de la agitația digitală, de la decizii care par sterile, de la responsabilități care nu mai sunt conectate la valorile lor. 

Și îmi pun, tot mai des, o întrebare: când am început, ca societate, să credem că efortul este o povară? 

Psihologia contemporană vorbește tot mai des despre beneficiile contactului cu natura, ale muncii fizice, ale simplificării vieții. Terapia prin horticultură este folosită în tratamente pentru depresie și anxietate. Activitățile repetitive, cum ar fi cusutul, tricotatul sau lucrul manual, sunt recomandate pentru reglarea sistemului nervos. Există o întreagă știință în spatele a ceea ce, până nu demult, era „doar muncă de țară”.  

Poate că ar trebui să reînvățăm să privim munca – mai ales cea care presupune efort fizic – nu ca pe o corvoadă, ci ca pe o formă de ancorare în realitate. Poate că ceea ce ne obosește nu este munca în sine, ci lipsa sensului. Poate că întrebarea nu este dacă munca e grea, ci dacă ne mai dorim să simțim că trăim.